Un lucru care în România nu se știe: cum s-a negociat, concret, dosarul Justiției, la aderarea României la UE și cum s-a născut, din acele negocieri, independența magistraților români.
Noile măsuri legislative din Justiție – respectiv ultima Ordonanță de urgență care se alătură celor din 2018 – întorc marea problemă a sistemului la situația de dinainte de aderarea la UE:
atunci, pe ultima sută de metri a încheierii dosarelor, în 2004, marea problemă a europenilor era incapacitatea României de-a rupe Justiția de decizia politică și de a face, astfel, din Justiție, a treia putere în stat.
„Nu puteți garanta independența Justiției, proaspăt ieșiți din comunism, cu o cultură instituțională care nu e cea adecvată valorilor celor care ar putea să administreze atâtea puteri” – spuneau negociatorii europeni, care insistau pe necesitatea elaborării unor legi ale Justiției care să transfere către CSM o bună parte din atribuțiile pe care le avea atunci ministrul politic.
Au garantat, până la urmă, pentru România, trei state: Franța, Germania și Austria: cu condiția unei monitorizări politice ulterioare.
Mai jos poate fi citit un fragment de interviu, în care negociatorul de la acea vreme al României, Cristian Diaconescu, l-a acordat, chiar pe tema negocirilor privind independența sistemului de Justiție, pentru revista CRONICILE Curs de Guvernare:
faptele, cronologia lor și importanța pe care statele UE au acordat-o Justiției (Croația nu a încheiat la timp acest capitol și a mai trebuit să aștepte 8 ani!) arată că ultimii 2 ani au înseamnat o alunecare înapoi cu 20 de ani.
(Ce sunt CRONICILE – conceptul și paradigma sa – UN LINK-AICI)
Să ascultăm ce povestește negociatorul României – sublinierile aparțin redacției :
***
CRONICILE: Acum e conflictul politic cu Justiția – dar și atunci, la aderare, a fost ceva complicat și rezolvat pe ultima sută de metri. Cum s-a pus problema, de fapt?
CRISTIAN DIACONESCU: Cu justiția, cu capitolul 24, problema s-a pus pornind exact de la această chestiune a credibilității angajamentelor asumate de zona politică din România.
Se apropia scadența, anul 2004 era anul când trebuiau finalizate toate dosarele. Pentru că în decembrie era summitul care să constate că România a închis sau nu dosarele de aderare. Dacă nu erau închise cu totul, în mod normal nu se putea lua o decizie privind aderarea României în 2007. Situație prin care a trecut Croația, în acel moment. Și a mai așteptat opt ani pentru că a pierdut momentul 2004.
Principalul, cel mai semnificativ deziderat era acela de a se genera din partea Bucureștiului angajamentul, atât legislativ și instituțional, cât și politic, în legătură cu separarea sistemului judiciar de politic.
(……….)
2004: Pentru București a fost ”o decizie dramatică” să renunțe la atribuțiile de control ale ministrului Justiției asupra sistemului
CRONICILE: Concret, cum se punea problema?
CRISTIAN DIACONESCU: Președinția în acel moment în exercițiu era cea a Olandei. Întâlniri aveai: de partea română, ministru, de partea olandeză, director general. Pentru că acela era nivelul tehnic. Și ei spuneau în felul următor:
prietene, noi suntem calviniști. Fiind calviniști, nu tratăm cu ușurință și politic aceste asumări punctuale pe care voi trebuie să le parcurgeți.
După care, se trecea pe documente, adică partea română, dincolo de promisiuni, venea cu propunerile legislative și începea discuția.
Aveai de făcut două lucruri la fel de grele: pe de o parte, de a-i convinge pe olandezi că Bucureștiul își asumă cu bună–credință aceste obligații, iar pe de altă parte, pentru a-i convinge pe cei de acasă în legătură cu faptul că trebuie să grăbească procesul legislativ, pentru că altfel ieșim din termen.
(…………)
Nu mai aveam timp, aveam exact intervalul martie ‒ iunie, când se termina sesiunea parlamentară. Deci în martie – iunie trebuia convenit cu partea președinției și cu Uniunea Europeană ce trebuie făcut și, pe de altă parte, agreat acasă cu zona politică modul în care situația trebuia reglementată. Repet, nu puteam ajunge în septembrie, era prea târziu.
Știți cum s-a rezolvat? Pe încredere. Ambele părți au avut încredere.
Un foarte mare ajutor ‒ enorm, în acel moment ‒ pentru România, ni l-a dat Verheugen.
Noi aveam discuții cu Verheugen aproape zilnic.El neutraliza deficitul de credibilitate a României spunând celorlalți parteneri: aveți încredere în ei, vor face! Pe de altă parte, venea și la noi: vedeți că există sentimente oarecum amestecate acolo, acolo și acolo.
De exemplu, în legătură cu exact ce se întâmplă cu justiția în România acum, în legătură cu diferențele de abordare privind numirea procurorilor-șefi, numirea la Înalta Curte, rolul CSM:
în acel moment, s-a luat o hotărâre dramatică realmente pentru puterea de la București, adică puterile ministrului justiției au trecut la Consiliul Superior al Magistraturii. Era, din punct de vedere politic, o decizie cât se poate de complicată.
Cu toată sinceritatea: deși era un an electoral, deși erau candidați la președinție și Traian Băsescu, și Stolojan, și ‒ mă rog, cei care mai țineți minte perioada aia, Adrian Năstase ‒ nu am avut, slavă Domnului, nicio propunere gravă din România, deci nimeni nu a luat această temă s-o folosească politic pentru a-și lovi adversarul.
(………….)
Problema era de încredere, iar Franța, Austria și Germania urmau să fie garanții României
CRONICILE ‒ Cu cine altcineva ați mai vorbit, în acele trei luni foarte presante, din Europa pentru sprijin?
CRISTIAN DIACONESCU ‒ Am vorbit și ne-au sprijinit Comisia de la Veneția, care nu a dat numai un raport formal, mulți din Comisie au fost alături de noi.
Și am avut un consilier francez al ministrului justiției și un consilier german.
CRONICILE ‒ Era, practic, un fel de OK pe care îl dădeau Germania și Franța?
CRISTIAN DIACONESCU ‒ Până la urmă, participau la întregul proces în calitate de consilieri ai ministrului, deci într-o formă sau alta ne asumam împreună.
Am avut o cooperare foarte bună cu miniștrii de la acea dată, francez, doamna ministru din Austria și cea din Germania.
Și aici am să vă spun un lucru: încă din acel moment, se contura ideea unui soi de mecanism de cooperare și verificare stabilit politic. Nu în sensul celui instituit după 2006. În discuția cu ministrul francez, a apărut această temă în sensul unei coordonări.
CRONICILE ‒ În discuția dintre cine și cine?
CRISTIAN DIACONESCU ‒ Între mine și ministrul francez, într-o bilaterală la Paris. Existau similitudini foarte mari între cele două sisteme de drept, deci găseam puncte comune. Și atunci, am cerut și am obținut o declarație de principiu în legătură cu un sprijin în acest sens.
Adică, Franța, Austria și Germania urmau să coopereze cu România în faza post–2004, deci după ce s-ar fi luat decizia politică, în sensul unei monitorizări politice, nu tehnice, cum este acum mecanismul de cooperare.
România urma să aibă acești trei garanți în legătură cu faptul că s-au obligat, chiar și prin lege, să continue reforma și să o respecte. Căci nivelul nostru de credibilitate era foarte jos.
Ideea cu garanți politici a fost din inițiativa Franței, noi n-am cerut așa ceva. Dar ei au spus-o înainte de închiderea capitolului de negociere, căci nu mai aveam timp de rapoarte.
Ei semnalizau informal, dar serios, faptul că, așa cum arată propunerea legislativă, este în regulă, putem să dăm beneficiu de încredere părții române, și ne-am închis, cred, capitolul justiției și afacerile interne, cu doar trei săptămâni înainte de summit. Iar ei puteau spune „uite, putem să dăm beneficiu de încredere părții române, pentru că ne asumăm noi, ulterior”.
”Proaspăt ieșiți din comunism, și fără cultura instituțională adecvată valorilor noastre, voi nu puteți să garantați”
CRONICILE ‒ În cele trei luni care mai rămăseseră, cum se vorbea, cât de des se vorbea, cine pe cine suna…?
CRISTIAN DIACONESCU : Zilnic. Am avut în acel moment și șansa unor secretari de stat în minister, două doamne cât se poate de profesioniste și, cum să spun, cu foarte mare capacitate și de dialog, dar și de explicare profesională, de anvergură. Una era Maia Teodoroiu, care este acum la Curtea Constituțională, cealaltă, Rodica Constantinovici. Maia Teodoroiu, în relația cu Europa, Rodica Constantinovici stând zilnic în Parlament.
Stând zilnic, ea fiind magistrat de carieră, vorbea limba, era de-acolo, și reușea să-i convingă, mă rog, pe juriști de tipul Iorgovan de faptul că chiar niște măsuri pe care nu le simpatizau chiar trebuiau luate.
Pentru că măsurile legate de diminuarea atribuțiilor ministrului justiției nu erau simpatizate deloc în România, în schimb, erau foarte încurajate de partenerii occidentali, pentru că ei spuneau „nu puteți, proaspăt ieșiți din comunism, cu o cultură instituțională care nu e cea adecvată valorilor celor care ar putea să administreze atâtea puteri”.
(………….)
***
Interviul integral poate fi citit în numărul 100 al CRONICILOR Curs de Guvernare.
(Ce sunt CRONICILE – un LINK informativ AICI.
Nr. 99 din CRONICI – cu un hint la sumar – un LINK AICI. )
