Cu un număr total de 3.422.030 exploataţii agricole, România deţine circa 33% din fermele UE, la mare distanţă de Polonia (14%), Italia (10%) şi Spania (9%). Aşadar cât toate cele 3 state din urma noastră luate împreună. Din păcate, producţia obţinută de acestea s-a ridicat la puţin peste 12 miliarde de euro. Mult sub cele 25 de miliarde de euro consemnate de Polonia.
Potrivit datelor publicate de Eurostat pentru anul 2016 (la care s-a finalizat analiza) peste nouă din zece ferme româneşti au mai puţin de 5 hectare, dar 0,5% dintre ele, cu peste 50 de hectare, ocupă 51% din suprafaţa arabilă, ceea ce ne pune în poziţia cea mai contrastantă din Europa între cei care lucrează pentru piaţă şi cei care subzistă pe baza pământului deţinut.
Numărul exploataţiilor agricole din România care au consumat, în anul 2016, mai mult de 50% din ceea ce au produs s-a ridicat la aproape 3 milioane din cele circa 3,4 milioane existente în total:
Practic, 86% din ferme, sau şase din şapte, s-au plasat în afara economiei de piaţă, scopul lor principal fiind subzistenţa şi nu obţinerea de bani din plasarea produselor pe piaţă.
(Citiți și: ”Producția agricolă 2016 – efectul asupra creșterii PIB = ZERO, ponderea în PIB s-a dus sub 4%”)
Această situaţie arată că avem de-a face în proporţii de masă cu o formă de feudalism continuat în timpurile moderne (feudalismul era caracterizat de producţia agricolă utilizată preponderent pentru autoconsum) iar cei în cauză, milioane de persoane, proprietari şi angajaţi direcţi sunt mai aproape de titulatura de răzeşi decât de cea de fermieri.
După cum se vede în tabelul de mai sus, situaţia este chiar mai rea decât înainte de intrarea în UE, deşi s-a îmbunătăţit după maximul de 93% în principal autoconsum atins în anul de criză 2010. Se poate observa, însă, şi faptul că această dispunere a constituit o supapă de supravieţuire în condiţii de venituri băneşti mici pentru o foarte mare parte a populaţiei.
(Citiți și:Cea mai bună producție vegetală din acest deceniu a adus 0% la creșterea PIB”)
Valorile de producţie per fermă (cum se exprimă Eurostat uniform la nivelul Uniunii la exploataţiile agricole) sunt ridicol de mici față de nivelul anual al unei productivităţi lunare de nivel occidental, dar permit subzistenţa iar valorile obţinute per angajat, în condiţii de taxare cvasinulă, explică atât cum se descurcă cele mai multe persoane din mediul rural cu venituri băneşti extrem de mici.
Totodată, de aici, pe bază de obişnuinţă, pleacă lipsa de apetit pentru munca desfăşurată în condiţii de piaţă capitalistă ( în ţară, căci în străinătate e altceva, cu consecinţe pentru copiii rămaşi şi botezaţi de presa occidentală „orfanii” Europei) precum şi apetenţa pentru creşterile de sume primite fără obligaţii de la stat, fie ele oricât de reduse sau nu (de la 520 de lei la 640 lei venit minim garantat e ceva, nu?).
Ce înseamnă, în bani, ”ferme pentru autoconsum” în alte state UE
Pentru referinţă, vă prezentăm şi situaţia fermelor care lucrează preponderent pentru autoconsum în câteva state membre UE.
Se observă cât de se poate de clar că suntem foarte departe de practica europeană, cu un raport al producţiei de 1 la 50 faţă de Germania, aproape 1 la 40 faţă de Franţa, peste 1 la 10 în raport cu Spania şi Italia şi de 1 la 5 faţă de Polonia:
Situaţia prezentată mai sus ar trebui să fie principala problemă pe agenda restructurării economiei româneşti:
Cu implicaţii uriaşe privind productivitatea muncii (acum o medie între una înaltă în industrie şi servicii şi una foarte joasă în agricultură).
Și chiar în nivelul de trai (inclusiv omogenitatea acestuia în marea masă a populaţiei) şi politicile de dezvoltare implementate (de la repartizarea fondurilor între investiţii şi protecţie socială până la aducerea fiscalităţii la un nivel rezonabil pentru a se putea oferi servicii sociale de nivel european).
