Prăbușirea bugetară care se conturează cu precizie matematică, citită în istoria recentă a punctului de pensie

Creșterea reală a pensiilor în 2020 va fi similară cu cea din 2009, dacă va fi păstrat nivelul de indexare de 14% stabilit în prezent, adică +11,5% anul acesta față de +11,2% la criza precedentă.

Calculele au la bază datele oficiale ale Ministerului Finanțelor, Casei Naționale de Pensii Publice, prognoza Comisiei Naționale de profil și estimările BNR în privința inflației.

Valoarea MEDIE a punctului de pensie din fiecare an a rezultat din ponderarea cu numărul de luni în care s-a aplicat respectiva valoare, ceea ce reflectă efortul bugetar și evoluția în timp, nu fotografia de moment a situației.

Ajustarea cu inflația deja înregistrată sau cu cea previzionată, ne dă corect imaginea puterii de cumpărare.

Raportarea la evoluția PIB face legătura cu posibilitățile reale ale economiei de a susține o majorare a puterii de cumpărare a pensiilor. În treacăt spus, pensionarii ar trebui să fie conștienți că, deși au ieșit din activitate, nu se pot rupe de rezultatele economice ale celor care le asigură plata în fiecare lună (necesitățile și activitatea anterioară nu au nicio legătură).

Ideea este de a putea analiza în ce măsură valorile stabilite pentru punctul de pensie sunt sau nu sustenabile, indicatorul arbitrar luat în considerare în acest scop fiind așa-numitul „efect”, de unde rezultă dacă se puteau da sau nu mai mulți bani în funcție de rezultatul economic. Realitatea istorică arată că s-a mers anapoda în această privință, cu ajustări obligatorii ale unor erori cu substrat populist electoral.

Forțarea majorărilor din perioada 2007 – 2009 a fost urmată de cinci ani în care puterea de cumpărare a pensiilor a scăzut și alți cinci în care a rămas în urma avansului PIB ( tot în termeni reali). Pentru ca inevitabila și, până la un punct, inevitabila ajustare să se facă din nou sus sau mult prea sus, după cum se va decide până la urmă.

În context, reamintim că la un moment dat ne liniștisem și reintrasem, odată cu aducerea inflației la valori rezonabile, în normalitatea adoptării unei singure valori pentru punctul de pensie pe parcursul unui an întreg (regula de bun-simț de indexare cu inflația plus jumătate din creșterea salariului în termeni reali), pentru a nu mai specula majorările dirijate de interese partizane.

Din păcate, din 2017 a revenit moda majorărilor arbitrare, cu sume „scoase din burtă” (a se citi acum, la vreme de criză, din împrumuturi, cu amanetarea viitorului) plasate strategic pe parcursul anului. Explicația penibilă logic dar cu mare impact la public, la nivelul unui an se poate creea impresia unei majorări mai mari, cu efect puternic negativ pe bugetul din anul următor.

Semnificativ, în 2015 și 2016, ani în care s-a păstrat valoarea punctului de pensie pe parcursul celor 12 luni, efectul a fost pozitiv în raport cu creșterea PIB și mai mare decât în 2017, 2018 sau 2019. Asta ÎN POFIDA CELOR CLAMATE PUBLIC și crezute de cei care nu pun mâna pe creion, pentru puțină aritmetică elementară (și bugetară).

Și mai interesant dacă ne uităm înapoi, majorarea pensiilor din 2009, pe contrasens similar cu cel din 2020 față de scăderea PIB, a avut un așa-numit „efect” de creștere nesustenabilă cu 17,7%. Motiv s-a cerut și a trecut în Parlament prin asumarea răspunderii guvernamentale, o ajustare nominală cu 15%. Respingerea ei pe motive juridice a fost urmată în intervalul 2010 – 2014 de un „efect” de scădere, coincidență, cu 17,8% în termeni reali. Adică a fost nevoie de revenirea la aceeași valoare a PIB din 2008 și de înghețarea sau diminuarea creșterilor potențiale ale pensiilor timp de cinci ani după avansul hazardat din 2009.

Recenta creștere de la 1.265 lei la 1.442 lei din prezent nu face altceva decât să aducă media anuală din 2020 la 1.324 lei. Ceea ce implică un avans nominal de 14,6% față de media din 2019, CEL MAI MARE DIN ULTIMII ZECE ANI, dar și o indexare nominală implicită deja situată la nivelul de 8,9% pentru 2021, an în care PIB-ul ar urma să avanseze oficial cu doar 4,9%.

Partea „hazlie” este că, dacă nu se mai umblă la pensii, nici acum și nici în 2021, avansul puterii de cumpărare al acestui tip de venituri ( mai sunt și altele, salarii – care ar putea fi „înghețate”, alocații pentru familii cu copii etc.) va fi în 2021 aproape exact la media anilor 2016 – 2019, ca să nu se agite nici actuala și nici fosta opoziție.

Dacă se umblă și se ajunge la majorarea deja votată a fi de 40% (deși cu 14% reedităm deja rezultatul de sustenabilitate pentru buget în condiții de scădere economică din 2009), am adăugat două rânduri la tabelul inițial, pentru a vedea mai clar ce se întâmplă. Deoarece INFLAȚIA este acum cu MULT MAI REDUSĂ decât în urmă cu zece ani, discrepanța dintre majorarea pensiilor și evoluția PIB va depăși chiar ispravile din 2008 sau 2009 (+25,6%).

Mai mult, va apare un efect de amplifcare semnificativ în 2021 pe deficitul bugetar, care va trimite minusul din finanțele publice la nivelul record „all-time”de -11% din PIB. Simplificat, cu datele oficiale pe masă, 2021 față de 2019, vom avea de achitat anul viitor dintr-un PIB real aproape identic o notă de plată la pensii majorată DEJA cu 25% în doi ani (18% ajustat cu inflația) dacă se păstrează indexarea de 14% și o notă de MEGAplată la pensii POTENȚIAL majorată cu 54% (46% ajustat cu inflația).

Păi, una din două, ori se puteau da indexările astea și până acum, ori nu se poate și bugetul va fi aruncat în aer. Odată cu datoria pe termen lung, plasată în contul generațiilor viitoare, și cu valoarea monedei naționale, distribuită cu generozitate dintr-o creștere „sublimă”. Fără alte comentarii, rămâne să mai indexăm pensiile la anul și la mulți ani.