România a cheltuit pentru dobânzile la datoria publică 3 miliarde de euro anul trecut și aproape 30 miliarde euro pe parcursul ultimilor 15 ani, potrivit datelor din execuțiilor bugetare publicate de Ministerul Finanțelor. Ceea ce se vede prea puțin în infrastructură, spitale, școli sau autostrăzi.
Dacă în 2006, înaintea aderării la UE și atunci când nu se întrezărea criza mondială, cheltuielile aferente împrumuturilor contractate de țara noastră s-au ridicat la ceva mai mult de 700 milioane euro, ele s-au dublat în 2009 și s-au triplat în intervalul 2011 – 2017, pentru a avansa apoi spre nivelul de peste patru ori mai mare consemnat în 2020.
De la circa 13% din PIB, datoria pe termen mediu și lung a ajuns în prezent la peste 45% dintr-un PIB mai mult decât dublu (de la 98 miliarde euro la 215 miliarde euro). Cu perspectiva de a depăși pragul de 60% din PIB, stabilit drept criteriu Maastricht și de a limita pe mulți ani de acum înainte capacitatea de a face investiții sau de a ameliora asistența socială.
Problema pleacă nu doar de la mărimea datoriei raportată la PIB, dar și de la nivelul relativ ridicat al dobânzilor pe care trebuie să le achite România. Concret, ar trebui să reținem că ori o datorie de 45% din PIB la 3% dobândă, ori 90% din PIB la 1,5% dobândă, ori 135% din PIB la 1% dobândă, efortul de plată în contul dobânzilor este același, respectiv 1,35% din PIB ( adică aproximativ pe unde am fost în 2020).
Pentru referință și de luat aminte, inclusiv din perspectiva motivării efortului național de trecere la moneda unică undeva la orizontul anului 2027, Grecia are o datorie publică de circa 200% din PIB dar a reușit să ajungă să plătească o dobândă la sumele contractate în contul acestei datorii la rostogolirea ei de doar 0,65% în februarie 2020. Ceea ce înseamnă un cost proiectat de 1,3% din PIB, MAI MIC decât cel suportat de România.
(Citiți și: ”Două grafice: Particularitatea românească a cheltuielilor cu salariile bugetarilor”)
Dacă facem trimitere la criza anterioară, simplificator dar edificator, apelarea la noi împrumuturi ne-a triplat ponderea datoriei în PIB spre 40%, ceea ce a triplat și sumele necesare la peste 2 miliarde de euro anual. În 2013 s-a reușit plafonarea iar până în 2015, când (nota bene) România reușise atât refacerea echilibrelor macroeconomice cât și îndeplinirea condițiilor Maastricht necesare pentru adoptarea euro, obligațiile de plată anuale s-au redus în termeni nominali.
Desigur, o parte din ajustarea costurilor anuale de împrumut s-a făcut prin prelungirea termenelor de plată la noile datorii contractate la același cuantum cu cele vechi. Din păcate, percepția defavorabilă a piețelor internaționale odată cu deteriorarea indicatorilor de deficit intern și extern (a se citi consum peste posibilități) ne-a afectat la nivelul dobânzilor la care putem accesa noile credite. De departe cele mai ridicate, nu doar în UE dar și printre țările din regiune.
În sine, datoriile contractate nu sunt un lucru rău dacă banii sunt folosiți pentru dezvoltarea unor servicii sociale precum sănătatea sau învățământul sau ar facilita transportul unor mărfuri și atragerea de investiții străine, care se pot aproviziona și desface mai lesne produsele pe această cale. Dar consumul pe datorie, indiferent de nevoile de moment, nu face decât să mute nota de plată a beneficiarilor din prezent spre contribuabilii din viitor.
Pentru reflecție la zi și aducere aminte la mijlocul deceniului, vă lăsăm să completați pe linia punctată. Plecând de la banii pe care credeți că are rost să îi mai dăm în plus an de an, dincolo de obligațiile deja asumate.
Dacă nu are rost și vi se par destui, atunci nu se pot da alte majorări pe bază de acumulare de deficit bugetar (care ar fi trebuit rezervat pentru pandemiei) și creștere de datorie publică, dacă nu avem de unde. Eventual, ne vor mai scădea și dobânzile la care luăm noi împrumuturi.
Din cele 30 miliarde de euro cheltuiți, coincidență, de când am dezechilibrat bugetul asigurărilor sociale (că tot deveneam europeni dar nu și la colectare de venituri) nu prea se vede nimic:
Tot spitale vechi, tot școli fără apă curentă și veceu în curte, tot rețele edilitare care trebuie reabilitate ș.a.m.d. De aceea, poate reușim să ne oprim sub cele trei miliarde de euro pe an, noua referință de plată de dobânzi pentru mulți ani de acum înainte, așa cum se prefigurează lucrurile.
Urmărește-ne pe Google News
