Noua salarizare a medicilor: Lungul drum de la abordările de circumstanță la soluțiile de sistem

Firme reputate în analiza și diagnoza sistemului românesc de Sănătate au raportat șpaga tradițională în spitale la o medie de circa 200 euro pentru fiecare internare și la aproape 50% procentajul celor care fac plăți informale pentru a-și asigura servicii medicale cât de cât rezonabile. În loc să ia măsuri de îmbunătățire a serviciilor medicale pentru toți românii, statul s-a gândit să valorifice starea de fapt pentru cârpirea bugetului.

Desigur, în loc să te bați în guvern pentru a obține cel puțin 7% din PIB, media europeană, e mai simplu să privatizezi parțial de facto spitalele existente și să încasezi sume importante prin legiferarea șpăgii sub forma unor așa-zise opțiuni ale pacienților. Care, așa cum e natural, vor să fie tratați cât mai bine de către cei mai buni medici. Deci, ar trebui să plătească pentru a evita loteria medicului desemnat.

Așadar, Ministerul Sănătății a venit cu un proiect de introducere a până la 20% din paturile unei secții în sistem privat cu plată suplimentară, la care să lucreze aceiași medici care operează teoretic gratuit 80% din paturile secției. S-a stabilit, cu maximă chibzuință, și împărțirea banilor: 60% pentru medicul ales de pacient, 30% pentru echipa medicală aferentă și 10% către spital pentru plata personalului care nu lucrează și în regim privat, precum și pentru acoperirea diverselor cheltuieli.

Adică o șpagă legală taxată cu 10% către stat, exact conform prevederii de impunere la categoria ”alte venituri” din Codul Fiscal și cu impunerea unei repartizări de 2 la 1 în favoarea beneficiarului direct față de ajutoarele absolut necesare în desfășurarea actului medical. Luată din practica curentă în domeniu, tot după un studiu statistic.

Doar că banii vor fi achitați la casieria spitalului sub denumirea de ”fonduri rezultate din tratarea pacienților în regim privat, în cadrul unității”. Și cu precizarea importantă, ca să fie conform uzanțelor încetățenite, altmiteri ilegale în prezent, ca bolnavul să suporte și costurile materialelor necesare ”manevrelor medicale, utilizate pe timpul procedurilor terapeutice”.

În loc să găsească o soluție de sistem, factorii de decizie încearcă să acomodeze legea cu situația de fapt. Dar care este aceasta ? Câteva cifre sunt esențiale.

Ce rezultă din aceste cifre:

• Pentru susținerea financiară a celor care activează în sectorul sanitar statul alocă 1,85% din PIB. Costul teoretic ar fi de circa 3,3%, dar restul de bani se întoarce sub formă de taxe și impozite pe salarii la buget.
• Rezultă că este imperativ necesar să majorăm substanțial plata cadrelor medicale pentru că activitatea lor face cât face, iar bugetul sănătății trebuie majorat indiferent câți inconștienți se vor plânge de taxe.
• Necesitățile bolnavilor sunt aceleași și mai rigide decât prețul la energie sau accizele la energie, iar PIB-ul nostru este undeva la jumătate din media UE, chiar și ajustat cu prețurile mai mici. Adevărul este că pentru o asistență medicală civilizată ar trebui să alocăm nu 4% din PIB, ci 14% din PIB, la actualele prețuri. Tot ce e mai puțin vine din ”economiile” date de costul mult mai mic decât cel european al manoperei pe fondul celui inevitabil european al medicamentelor și aparaturii.
• Dacă vom continua să plătim la salariu de trei ori mai puțin pentru sănătate decât pentru pensii s-ar putea să nu mai avem nici o problemă pe termen lung cu deficitul sistemului de pensii. Adică să plătim impozite pentru sănătate tot mai mici, pentru o viață tot mai scurtă. Rămâne să vedem în timp ce va fi mai redusă, taxa aferentă pe salariu sau durata de încasare a pensiei.
• Cu paleative de tipul legalizării șpăgii ca să mai cârpim ceva și cu complicațiile administrative inevitabile care rezultă de aici, atenția va fi deturnată și mai mult de la actul medical către actul financiar. Chiar în proiect se recunoaște că veniturile medicilor s-ar putea dubla pe această cale. Adică pentru a trata 20% din pacienți, cei plătitori, medicii ar urma să încaseze la fel ca pentru restul de 80% neoficial plătitori.
• Reamintim că 50% dintre bolnavi sunt obișnuiți să dea șpagă, dar vor avea la dispoziție doar 20% din paturi. Oare ce vor face, vor manifesta ”preferințe” taxate de stat, sau vor da tot șpagă pentru a beneficia de servicii mai bune dar fără să dea ceva și către stat ? Dealtfel, atitudine oarecum îndreptățită de faptul că tot ei, cu venituri mai mari, susțin de fapt sistemul și pe beneficiarii e asistență medicală teoretic identică.
  În mod evident, unii vor continua să dea un fel de semișpagă pentru a da mai puțin decât la casierie dar mai mult decât ceilalți blonavi, pentru a beneficia de tratament preferențial în alocarea unor resurse insuficiente.
  Or, preocuparea de echilibrare bugetară este o abordare contabilă. O abordare medicală și socială ar fi fost creșterea sau măcar conservarea resurselor. Respectiv creșterea resurselor materiale prin investiții suținute de majorări de impozite ( impopulare pentru sănătoși dar foarte populare imediat ce se îmbolnăvesc și nu ar mai trebui să dea nici un fel de taxă preferențială) pentru sănătate. Și păstrarea capitalului uman școlarizat cu mari eforturi, de ordinul a sute de mii de euro din banii statului pentru un specialist ( circa 16.000 de medici au părăsit țara în ultimii zece ani).

Dacă se vrea un sistem eficient și acceptat, trebuie mărite taxele pentru sănătate și introduse deductibilități fiscale pentru cei care apelează la asigurări private. Cu rezultatul revenirii către stat la nivelul plății de 5,5% sau ceva mai sus. Dar cu avantajul creării unor noi resurse în sectorul privat (altminteri privat prin proiectul ministerului de medicii de la stat) și a degrevării sistemului public.

De altfel, românii nu mai au încredere că își pot rezolva corect și în timp util problemele de ordin medical la stat. Motiv pentru care trei sferturi dinte ei, atunci când consideră că au o problemă presantă, apelează la sistemul privat. Doar că nu o pot face sistematic, deoarece apreciază (discutabil subiectiv dar corect din punct de vedere fiscal) că i-ar costa prea mult un abonament la un furnizor privat de servicii.