La începutul acestei luni, senatorii au respins propunerea legislativă privind majorarea alocaţiei de stat pentru copii. Raportul care prevedea respingerea proiectului a primit 95 de voturi „pentru”, 25 de voturi „împotrivă” şi 3 abţineri. Proiectul presupunea majorarea alocaţiei de stat de la 42 de lei la 50 de lei, pentru copiii cu vârste între 2 şi 18 ani, dar şi pentru tinerii care ar fi împlinit vârsta de 18 ani şi care urmează cursurile învăţământului liceal sau profesional. De asemenea, acesta prevedea şi majorarea alocaţiei de la 84 de lei la 100 de lei pentru copiii cu handicap cu vârsta cuprinsă între 3 şi 18 ani. Justificarea oficială: ”proiectul legislativ nu poate fi susţinut de guvern din pricina impactului financiar pe care l-ar avea, nefiind prevăzut anterior în proiectul bugetului de stat sau în programul de guvernare asumat”.
Alocația scăzută pentru copii și deducerea regresivă pentru persoanele aflate în întreținere, cu efect simbolic la impozitarea veniturilor, descurajează natalitatea în familiile de salariați. Deși cârpește bugetul asistenței sociale pentru moment, această abordare va avea efecte nefavorabile pe termen mediu și lung.
În conformitate cu prevederile Legii 61/1993 republicată și OUG 124/2011, toţi copiii cetăţeni români, straini sau apatrizi care domiciliază în România au dreptul la alocaţie de stat în cuantum de 200 lei/lună până la vârsta de 2 ani şi 42 de lei lună (84 lei pe lună în cazul copiilor cu handicap) până la vârsta de 18 ani. Pentru a beneficia de alocație, copiii trebuie să urmeze o formă de învățământ. De altfel, ei pot primi suma aferentă și după împlinirea vârstei de 18 ani, dacă urmează cursurile profesionale sau liceale, până la finalizarea acestora (cu condiția să nu repete anul şcolar decât dacă motivele sunt de natură medicală).
Din 2012, cuantumul alocației de stat pentru copii se raportează la indicatorul social de referinta (ISR, stabilit la o valoare de 500 lei), dupa cum urmează:
- Pentru copiii de până la 2 ani (sau 3 ani pentru copilul cu handicap), alocația de stat este 0,4 ISR.
- Pentru copiii cu vârsta între 2 și 18 ani, alocația de stat este 0,084 ISR.
- Pentru copilul cu handicap cu vârsta cuprinsă între 3 si 18 ani, alocația de stat este de 0,168 ISR.
Argumentația teoretică, cum că sumele acordate de stat ar fi un drept universal al copilului, are o hibă foarte ușor de decelat. Aceasta constă în modificarea bruscă, cu un raport de aproape 5 la 1, între vârsta de 2 ani și vârsta de 3 ani a copilului. Ceea ce, corelat cu durata concediului maternal și obligativitatea păstrării slujbei pe timp limitat pentru o mamă, sugerează că, de fapt, ajutorul se acordă mamei și nu copilului.
Tehnic, suma de 200 lei corespunde deducerii la impozitare a unei sume venit net de 1.250 lei, adică unui salariu brut de 1.506 lei. Cu alte cuvinte, traducerea în termeni populari a alocației de 200 lei ar fi cam așa: Pentru ca mamele care lucrează să își poată îngrji copilul în primii ani de viață, li se oferă, pe lângă drepturile legate de fostul salariu, efectul unei o deduceri la impozitare corespunzătoare salariului de 1.500 lei. După reintegrarea în câmpul muncii, ”deducerea” dispare, deși necesitățile copilului cresc.
Dacă sumele plătite de statul român drept alocație pentru copii sunt foarte mici ( sub 10 euro pe lună), atunci sumele deductibile pentru copiii aflați în întreținere sunt extrem de mici ( cam 3,5 euro pe lună). Cu doar maxim 100 lei deducere, echivalentul a maxim 16 lei alocație pentru copiii celor care lucrează cu forme legale, nu trebuie să ne mire cine face copii în România și câți.
Efectul facilităților financiare asupra natalității la femeile salariate
Efectul politicilor fiscale de stimulare a natalității în familiile salariate este indiscutabil, și el a fost cuantificat de profesorul Vasile Ghețău, directorul Institului de politici demografice al Academiei Române. Într-un amplu studiu asupra rezultatelor pe care le-au asupra natalității măsurile guvernamentale din 2003 privind concediul mamelor salariate și indemnizației de dreștere a copilului, Vasile Ghețău demonstrează legătura dintre aceste facilități și numărul de copii din familiile salariate. (vezi figura de mai jos)
Se poate face și o comparație cu țări din Uniunea Europeană în privința cheltuielilor publice (ca pondere în PIB) în beneficiul familiei – adică, implicit, în măsuri de stimulare a natalității tocmai acolo unde copii pot beneficia de educație, suport material și echilibru. (vezi figura de mai jos) .
Cu o condiție: raportul dintre alocația directă și deducerile – specifice salariaților – să fie stimulativ în favoarea acestora.
Pentru că în România raportul între alocații și deduceri este puternic debalansat în favoarea alocațiilor, ceea ce implică un accent pus pe teza ”copiilor la comun” și nu pe ideea de a ajuta pe fiecare, după merite, să aibă mai mulți copii. Statul nici nu trebuie să dea în cazul lor, ar fi suficient să nu mai ia la fel de mult prin impozite și taxe.
Altminteri, cei care lucrează pe bani buni și susțin, prin taxele și impozitele plătite, sistemul de asigurări sociale sunt descurajați să aibă copii tocmai prin politica de venituri dusă de același stat la care contribuie.
În schimb, pentru cei cu venituri reduse sau nule, copii devin, pur și simplu, o sursă de venit. Cadența de un copil la doi ani asigură un nivel redus dar sigur de lichidități în familiile ce își duc traiul de pe o zi pe alta. Practic, majoritatea asistată votează, conform principiilor democratice și interesului politicienilor, ca minoritatea susținătoare care poate să-i dea bani, deoarece are nevoie.
(Citește și: ”Beneficiile pentru copii din câteva țări UE și marea problemă a României”)
Evident, minoritatea susținătoare a bugetului nu prea mai are de ce să își încurajeze urmașii crescuți cu greu din cauza obligațiilor sociale asumate de stat să rămână în țară. Perpetuarea acestui mod de a aborda politica demografică nu poate avea alt efect decât de a descuraja munca, plata impozitelor și creșterea de copii în familii care să le asigure un nivel de trai rezonabil și o educație corespunzătoare.
Urmărește-ne pe Google News
7 răspunsuri
Analiza este pertinenta pe segmentul de populatie asistata, unde beneficiile directe (alocatii/deduceri) devin practic sursa de venit.
In opinia mea insa, pe segmentul activ (cotizant) aceste beneficii financiare sunt tot mai nesemnificative – cu cat contributiile sunt mai mari. Pentru incurajarea acestui segment, ar fi mult mai incurajatoare o politica de ajutorare institutionala educationala. Crese, gradinite, programe after/before – scool, etc…
sau o politica de deduceri fiscale pe care omul sa o poata folosi pentru a le plati
Domnule Pana,
Am incercat sa verific asertiunile dumneavoastra despre „majoritatea care primeste” si „minoritatea care plateste” (majoritatea fiind aceea care toarna copii al fiecare 2 ani doar pentru a rpimi asistenta publica, iar minoritatea fiind formata din persoane active, cu putini copii si inrobita de fisc in beneficiul primei categorii, dupa cum pretindeţi).
Pentru a merge dinco de preconceptii, am consultat statisticile Ministerului Muncii, care sunt destul de fiabile, dat fiind faptul că este vorba de bani plătiţi de la buget.
http://www.mmuncii.ro/j3/images/buletin_statistic/Asist%20soc%20I%202013.pdf
Am constatat urmatoarele:
1. În primul trimestru din 2013 erau în plata 143.487 indemnizaţii pentru cresterea copilului. Adica, peste 143 părinţi care in cele 12 luni anterioare nasterii obtinusera venituri impozabile erau acum beneficiari ai acestui tip de sprijin. Alţi 27.840 părinţi au preferat să se întoarcă în activitate şi să primescă stimulentul oferit de stat. Deci, din cei mai puţin de 390.000 de copii cu varste mai mici de 2 ani, doar 143.487 se bucurau de atenţia nemijlocita a unui părinte. Aceştia sunt copii în care, anterior naşterii, ambii părinţi lucrau. În familiile în care doar unul dintre părinte lucra nu a existat deloc optiunea rationala ca acesta să renunţe la munca si sa se alăture părintelui inactiv în creşterea copilului.
Dar faptul că o majoritate a copiilor se nasc în familii care nu accesează indemnizaţia de crestere a copilului nu vă permite să concluzionaţi că aceste familii sunt „asistate” şi anume acelea care preferă să dea drumul la robinetul de copii pentru a primi asistenţă din partea statului.
Aveţi tot în statisticile Ministerului Muncii date despre familiile care, sărace fiind, primesc alocaţia pentru susţinerea familiei. Vă rog să observaţi că, din totalul de 281.636 familii beneficiare, doar 14% sunt formate din 5 persoane sau mai mult. În mare, doar aceste 39.429 de familii sărace, cu eventual mai mult de 3 copii, primesc acest tip de alocaţii, foarte firave de altfel.
Concluzie: nu avem dreptate să vorbim despre o majoritate abuziva, care toarnă copii unul după altul doar pentru a beneficia de asistenta sociala, in timp ce o minoritate virtuoasa munceste pentru a finanţa pe primii.
Dumneavoastră vă asumaţi un discurs pur politic şi ideologic, în răspărul cifrelor şi al realităţii. Iar dacă adaug că numărul copiilor din familiile care primesc alocaţia de susţinere familială este de 530.794 (o şesime din numprul total al copiilor României), din care peste 400.000 sunt din mediul rural, concluzionez că aveţi un discurs ideologic antirural. O fi bine?
Bună dimineața, doamnă – sar în ajutorul colegului meu cu o precizare și o explicație. Precizarea: nu e nimic ideologic aici, ci doar poate exasperarea (și o să o întâlniți și în textele despre politicile Dlui. Boc) unui economist care vede aruncat la coș un important instrument de sprijin al familiilor salariate cu mulți membri. Explicația: în primul rând, o politică de deduceri ar fi utilă din toate punctele de vedere – ar fi măsura corectă de respirație tocmai pentru salariați – tocmai de la cei care au ce și de unde deduce. Or acest instrument a fost înghețat de ani de zile, prin neindexări și tratarea lui într-o manieră care arată că nu l-a înțeles nimeni.
Și problema se poate extinde la multe altele: impozitarea proprietății (acolo unde nu doar proprietatea în sine e problema, ci și maniera în care o impozitezi), contribuțiile sociale și, mai ales cele de sănătate etc. Uneori par lucruri mărunte, dar privind în ansamblu îți dai seama că ele blochează principii fundamentale de fiscalitate.
Îmi permit un exemplu – îl iau chiar pe al meu, personal – ca ”simplu cetățean”: locuiesc într-o casă de 150 de metri pătrați și până acum câțiva ani am fost singurul salariat al familiei. E mult? E mult cu siguranță – ar spune ”lumea”. Lucrurile ies din ”simplism” dacă pun la socoteală un lucru: am 5 copii. Așa numita alocație pentru copii n-a însemnat mare lucru – nici nu mi-am făcut vreodată socoteală pe ea. Din punct de vedere al fiscalității și impozitării e un caz școală: un gard gros de 20 de cm mă desparte de o familie în care nimeni n-a muncit vreodată și n-a contribuit la cu nimic, sunt 8,9 sau 10 copii, lumea se culcă noaptea după 2 se scoală ziua după 11, și nu e ratată nicio măsură de sprijin oferită de guverne. o atare situație ridică 2 chestiuni de ansamblu: fiscalizarea familiilor, care poate fi făcută diferențiat, față de indivizii dintr-o familie – si in același timp simplu, printr-un sistem ”upgradat” de deduceri : iar când e vorba de copii asta înseamnă cheltuieli de educație și sănătate tocmai în familiile contributoare nu de la mine din cartier, ci la scară națională – adică ”politică de stat”. a doua este impozitarea ”averilor”, care ar trebui să se facă la parte sau, mă rog, ”metri pătrați” per individ.
Ce avem în locul acestor chestiuni? niște mărunțiș (alocația) împărțit direct : folosit nu pentru ”dezvoltare” ci mai degrabă pentru supraviețuirea celor pentru care acest mărunțiș înseamnă ceva (cum sunt ajutoarele directe în agricultură – suta aia de euro la hectar, cu care beneficiarii, în loc să-și lucreze ogoarele, își cumpără mărunțișuri pentru casă – dar ne prefacem că dezvoltăm a doua agricultură ca arabil pe cap de locuitor în Europa). Și a doua. o impozitare scăzută a averilor – pe considerentul că oricum lumea (marea majoritate a proprietarilor de apartamente) oricum nu are cu ce plăti – un fel de paușal: diferența dintre cât plătește cel foarte bogat (cu sute de metri pătrați pe cam de membru al familiei) e mică față de cât plătește cel sărac.
Da, aveți dreptate: sunt mulți săraci, ponderea populației neocupate e foarte mare (asta cu șomajul mic e o ipocrizie sinistră – cu nu cât de puțini ți-au mai rămas în plată e problema, ci ăia care ți-au dispărut până și din statisticile de la Forțele de Muncă) – fă ceva tu, guvern și găsește o soluție pentru o atare situație – dar ALTA decât să ignori necesitățile celor care mai au cât de cât un salariu și copii și pe care îi impozitezi de-a valma cu cei foarte săraci și cei foarte bogați și mai ai și pretenția să ai natalitate și contributori în viitor la sistemele de pensii…
Am luat doar 2 exemple – dar sunt mai multe, din mai multe domenii – și asta ține de filosofia generală de fiscalitate, una care pare să-l protejeze mai degrabă pe legiuitor decât să producă politici în societate și în economie.
Datele pe care ni le oferiți în comentariu sunt valoroase dar noi nu am inrat în atare detalii: noi atragem atenția asupra unui principiu. E vina noastră că nun am reușit de data asta să ne facem înțeleși. Vă asigur, însă, că nu e vorba de ideologie. Chiar dacă ne-am propune așa ceva, România nu are, la ora asta, nici know-how și nici bani de ideologie.
Domnule Grosu, vă mulţumesc pentru răspuns.
În primul rând, vă felicit pentru frumoasa familie. Să vă trăiască şi să fiţi fericiţi!
În al doilea rând, cele relatate de dumneavoastră în comentariu conţin o abordare mult diferită de cea a articolului de mai sus.
Sunt de acord cu dumneavoastră că sistemul fiscal şi politica de susţinere a familiei nu sunt nici eficace, nici corecte în principiu cu majoritatea cetăţenilor. Am convingerea că o politică de deduceri fiscale, alături de extinderea diferenţiată şi specifică a serviciilor sociale, ar fi cele mai potrivite pentru familiile clasei mijlocii. Si ar fi chiar urgente. Aşa cum arată acum lucrurile, cele mai bogate familii suportă cea mai mică presiune fiscală în acestă ţară şi-şi consolidează rapid bunăstarea, în timp ce familiile din clasa mijlocie se cam prabuşesc sub povara fiscală.
Din puţinii bani alocaţi asistenţei sociale, familiile sărace de fapt abia supravieţuiesc, mereu supuse degradării. Lipseşte efectul de antrenare/integrare/activare. Acest efect nu poate fi asigurat cu resurse atât de subţiri.
Vă inţeleg exasperarea faţă de „vecin”, dar nu generalizaţi. În realitate, majoritatea „asistaţilor” sunt nişte nefericiţi fără mari speranţe, fără mari vicii.
Aş mai sublinia un aspect: în toate societăţile, indiferent de gradul lor de bunăstare, există un procent de 3% din populaţie formată din inadaptabili, marginali,zurbagii, dependenţi, etc. care au nevoie de asistenţa publică. Noi o finanţăm la nivelul cel mai de jos al supraviţuirii. Alţii reuşesc să asigure fonduri chiar pentru tentative de integrare. Dar procentul de 3% populaţie cu dificultăţi se menţine. Este decizia societăţii ce face cu aceşti oameni, îi ajută sau îi abandonează.
Corectarea situaţiei prezente nu se poate face, cu adevărat, prin eliminarea asistenţei pentru cei mai săraci sau bicisnici. Cu ei se cheltuiesc foarte puţini bani, în realitate.
Ameliorarea situaţiei clasei mijlocii se paote face prin revizuirea marilor politici (fiscală, socială, de servicii publice) în raport cu favorurile acordate în prezent celor mai bogaţi 10%. După 15-20 de ani de largi privatizări ale serviciilor publice municipale (apă, canal, energie, etc) prin Europa, clasele mijlocii s-au trezit că ele au pierdut cel mai mult şi obligă autorităţile să ia în considerare „răscumpărarea” acestora de la operatorii privaţi. Sunt zeci de cazuri foarte actuale prin Germania, Franţa, Danemarca.
Cât timp clasele mijlocii se vor bloca în observarea critică a precarei asistenţe sociale acordate celor mai săraci (România nu le alocă nici 1% din PIB acestora)şi nu se orientează către adevărate mecansime economice şi sociale care o pot servi, „băieţii” cu mari averi pot dormi liniştiţi.
mulúmesc.
– exprimarea mea e mai directa pentru ca e un comentariu. analizele noastre lasa mereu „loc”si pentru opinia publicului nostru, care lucreaza cu „gri-uri”:) – e sanatos, e in stilul casei, e asa cum credem noi ca informatia are nevoie de spatiu opinie.
– vedeti: clasa de mijoloc va iesi cel mai afectata din aceasta criza, si ma tem ca asta e o filosofie care se va perpetua. nu stim pana unde.
in plus, sunt unul din adeptii ideii ca orice facilitate fiscala sau orice ajutor social trebuie sa aiba o puternica dimensiune de multiplicare: ajut un elev sarac sa faca scoala pentru a recupera o inteligenta care altfel se pierde si pentru el si pentru societate; ajut o familie care chiar munceste sau care chiar isi cauta cu tenacitate de lucru pe o piata a muncii saraca, in loc sa ajut de-a valma si fara discernamant (sau, mai rau, cu „discernamant”preponderent electoral; ajut o comunitate sa-si angajeze un medic propriu; ajut un profesos sa se poata stabili acolo unde e nevoie de el etc, etc.
aici pacatuiesc politicile sociale romanesti : lipsa de inteligenta si viziune – adica nimeni nu stie ce vrea exact de la ban. de la ban ca resursa de dezvoltare, nu de la bac ca moneda de schimb.
ramaneti aproape de noi,
toate bune!
Clasa mijlocie va iesi cea mai afecta din acestă criză? Sigur, poate chiar este tinta.
Dacă veţi observa ce s-a intamplat în ultimii 5 ani cu cei mai bogaţi 1% „cetăţeni” ai planetei veţi ajunge la rădăcina situaţiei actuale.
Nu s-a spus insistent că o criză sau un război constituie „ocazii” care nu trebuie să fie pierdute pentru „reforme”?
Doar naivii cred ca vremurile acestea de criză facilitează „reformele structurale”. Cei avizaţi stiu deja ca ocaziile sunt pentru consolidarea puterii economice a superelitei pana la a o transforma in PUTERE.
De unde credeti că au acumulat acestă putere economică, cu o viteză ameţitoare, hiperbogatii lumii? De la săracii „asistaţi”? Nu, de la clasele mijlocii.
Câteva cifre: în 2005, numărul miliardarilor lumii era de 691. Averea lor netă cumulată a fost de 2200 mld. USD.
În primăvara anului 2013, la numărătoare au ieşit 1426 miliardari, cu o avere netă cumulată de 5400 mld. USD.
De unde au apărut aceste averi/active? De la „asistaţi”? Nu, de la clasele mijlocii ameţite de cap timp de 3 decenii cu tentaţia neoliberală.
http://hypertextbook.com/facts/2005/MichelleLee.shtml
http://articles.chicagotribune.com/2013-03-04/business/chi-carlos-slim-bill-gates-top-forbes-list-of-richest-people-20130304_1_billionaires-richest-person-richest-people
Liberalizare, dereglementare, privatizarea activelor publice, stat minimal….toate in valoare de multe mii de miliarde de dolari. Şi clase mijlocii sărăcite în toată lumea occidentală.
Se mai poate face ceva? Pe termen scurt, nu! Statele sunt deja captive, elitele actuale au fost bine „selectate”.
Si incă ceva: Acum este pentru prima dată în ultimii 150 de ani cînd, după o mare criză, elita celor 1% nu iese mai sărăcită, ci mult mai bogată. Tot aşa cum, aceeaşi elită este mai bogată după toate „războaiele” ultimelor decenii, nu mai săracă.
Crizele şi războaiele trebuie să le plătească cineva. Superelita, nu şi de acestă dată! Nici cei mai săraci cetăţeni nu aveau de unde şi nici nu era prudent, dată fiind capacitatea lor de a crea dezordine socială. Cine, atunci? Clasele mijlocii. Şi tot nu s-au trezit.