Campania „Cum ieşim din lumea a doua” porneşte cu problema resurselor:

Finanţarea României. De unde bani de creştere.

Modelul general – creştere prin împrumuturi – este compromis de limitarea drastică a deficitelor. Modelul local – finanţarea consumului intern cu banii emigraţilor şi de “creditul cu buletinul” – e de domeniul copilăriei noastre europene.

Patru economişti vorbesc pe această temă: pe ce butoane ar trebui să apese decidenţii României, în tentativa de-a asigura finaţarea creşterii economice şi evitarea blocajelor, în condiţiile în care opţiunile nu mai sunt la fel de numeroase ca altădată. (REDACŢIA)

Mircea Coşea (FOTO: Agerpres)

Astăzi, Mircea Coşea – economist, fost ministru al Reformei:

Este firesc ca în condițiile actualei crize să se accentueze problema finanțării creșterii economice.Sunt conștient că dificultățile suplimentare pe care le are în actualele condiții procesul finanțării justifică scoaterea în prim plan a acestei probleme, dar eu am o opinie mai nuanțată și mai puțin focusată pe problema banilor.

Cred că asigurarea unei creșteri economice moderne, la parametrii europeni, nu mai depinde în România doar de cuantumul finanțării ci și de capacitatea valorificării acesteia.

Diagnostic

Problema cea mai gravă a economiei românești în acest moment este, după părerea mea, existența unei structuri economice incapabile să asigure un grad înalt ( măcar la valoarea medie europeană) de multiplicare investițională, reflectată într-un potențial scăzut de producere a valorii adăugate și, respectiv, de capitalizare a acesteia .

Structura economiei este preponderent de tip subantreprenorial fată de firme și companii străine, cu o componentă manufacturieră și de asamblare cu mult mai importantă decât cea de cercetare-inovare, agricultura și ramurile adiacente au contribuții fluctuante meteodependente iar consumul este în proporție mai mare de 50% subordonat importului . Procesul de capitalizare internă este restricționat de o fiscalitate de tip antiantreprenorial, de coruție și clientelism politic ca și de ineficiența pieței bursiere.

Din aceste motive, cred că nu se va putea spera într-o finanțare eficientă și corectă din punctul de vedere al interesului pe termen lung până când nu se va trece la o reformă a structurii economiei. O astfel de reformă ar trebui să plece de la identificarea factorilor naționali de avantaj comparativ ce pot fi transformați în factori de avantaj competitiv. Deabia după ce această analiză va fi definitivată ar trebui realiazată o strategie a atragerii capitalului străin în direcțiile și pe activitățile care sunt în concordanță cu strategia națională a valorificării factorilor de avantaj și nu în mod întâmplător și conjunctural ca efect al voinței unilaterale a investitorului străin.

Desigur, o astfel de abordare poate fi posibilă doar în condițiile în care mediul economic românesc este competitiv pe plan internațional ( fiscal, instituțional, previzional) și în condițiile în care politica economică românească dispune de o strategie și putere de negociere. Este o variantă de finanțare care cere timp, voință și stabilitate politică. În consecință, nu o văd ca pe o posibilă soluție pentru 2012 dar am convingerea că antamarea ei ar trebui făcută încă din acest an.

Anul 2012 are însă și o altă importanță, accea a acomodării cu cerințele politicii bugetare europene din perspectiva problemei finanțării economiei. Chiar dacă pot înțelege că din punct de vedere politic România nu putea rămâne înafara Acordului de Guvernanță Fiscală , consider că este o provocare cu mult mai multe șanse de eșec decât de succes.Nu numai că ne impune un deficit structural a cărui mărime nu ne poate asigura un ritm al finanțării capabil să reducă decalajul dintre noi și media europoeană dar poate aduce și sancțiuni în cazul neîndeplinirii unor indicatori ai disciplinei fiscale. România este prea săracă și prea rămasă în urma trendului de dezvoltare european pentru a accepta acest acord fără importante riscuri. Am convingerea că ar fi trebuit negociat un modul mai puțin restrictiv al acordului pentru țări ca România, aflate într-un cu totul alt stadiu al dezvoltării economice decât cele din nucleul dur al Uniunii.Dar acum când ” alea iacta est ”și nu se mai poate da înapoi ar trebui să ne preocupe modalitatea în care am putea aplica acordul așa cum este el și așa cum suntem noi pregătiți la începutul anului bugetar 2012.

În absența unor importante și rapide măsuri nu vom putea aplica acordul fără pierderi, atât la nivelul ritmului de creștere cât și al standardului de viață al populației. Actualul nivel al surselor de venit bugetar nu vor putea menține un deficit de doar 1,9% decât printr-o nouă reducere a veniturilor populației și prin disponibilizări.

Este puțin probabil ca acest nivel scăzut al veniturilor să fie mărit la nivelul prevederilor bugetare pentru 2012, având în vedere că preconizatele creșteri sunt la limita iluzoriului și al unui optimism exagerat ( vezi prevederile privind cota de colectare și accesarea fondurilor europene ).

Ce e de făcut până la elaborarea strategiei economice:

Cel puțin următoarele măsuri ar trebui luate pentru a mai putea spera într-o aplicare rezonabilă a acordului :

1. Reorganizarea și modernizarea aparatului Ministerului Finanțelor Publice în sensul renunțării la actuala ( dar anacronică ) viziune asupra filozofiei bugetare prin trecere de la conceperea bugetului ca pe un cont contabil la conceperea acestuia ca pe un instrument al politicii economice a statului atât în interiorul mediului economic național cât și în cel comunitar.

2. Lărgirea cadrului de consultanță economică la nivel guvernamental prin organizarea și funcționarea instituționalizată și remunerată a unui Consiliu Național Consultativ creat prin participarea unor experți români dar și străini ( alții decît cei ai FMI ).

3. Corijarea măsurii greșite de reducere la pachet a personalului bugetar prin mărirea numărului de angajați la ANAF, Garda Financiară și Ministerul Afaceriloir Europene în scopul creșterii cotei de colectare a veniturilor bugetare și a accelerării procesului de accesare a fondurilor europene. (România are cel mai mic număr de personal colector de taxe din Europa raportat atât la populație cât și la numărul agenților economici ).

4. Redesenarea priorităților de finanțare prin trecerea agriculturii pe primul loc și reducerea sau chiar renunțarea temporară a unor investiții puțin sau deloc aducătoare de locuri de muncă și valoare adăugată ( parcuri, piscine, săli de sport, biserici, pietruirea drumurilor rurale etc) .

5. Trecerea la o acțiune de reorientare parțială a exporturilor spre zone extracomunitare în scopul reducerii treptate a dependenței ( peste 70%) față de piețele a doar patru sau cinci țări europene, aflate în pericol de recesiune, deci cu o cerere scăzută de import din România.

6. Introducerea impozitului pe lux/avere de tip european ( inclin spre modelul italian elaborat de către Mario Monti), eventual în paralel cu reducerea impozitului pe muncă (CAS).