Istoria, adevărul şi “adevărul personal” - CursDeGuvernare.ro
marți

26 octombrie, 2021

Istoria, adevărul şi “adevărul personal”

24 iunie, 2011

Periodizarea istoriei este o chestiune didactica, de multe ori incorecta si in majoritatea cazurilor dezbatuta mai mult decat faptele in sine. Felul nostru de a pune toate lucrurile in “sertarasele” mintii este aproape un impuls biologic. Problema este ca fiecare cultura isi are felul sau de a aranja altfel sertarele memoriei si de aici discrepantele majore in felul cum ne folosim de aceasta memorie istorica.

De obicei, cand incep sa vorbesc despre istorie intr-un mediu sau altul mentionez ca “matematica se ocupa de calculul unor cantitati pe care istoria le descrie.” Cat timp istoricii au descris faptele fara sa le comenteze lucrul a fost excelent, cand au si inceput sa le comenteze lucrurile au luat o turnura dificila. Cat timp istoricii au descris fara sa comenteze? Cam niciodata! Daca tot scrii despre ceva ai tendinta naturala de a-ti da cu parerea. De multe ori parerile pot fi gresite, de alte ori pot fi corecte in majoritatea cazurilor, pareri corecte intr-un timp pot deveni “gogomanii” intr-altul si viceversa. Deci aici intervine diferenta dintre calculul cantitatilor si descrierea lor.

Nu as vrea sa fiu in pielea istoricului care va dori sa scrie despre evenimentele petrecute in zilele noastre. Sunt multe perioade istorice care sunt vopsite in alb, adica pur si simplu nu cunoastem prea multe pentru ca sursele sunt putine si de neconsiderat din cauza subiectivismului lor clar. Perioada in care traim este si mai dificila dintr-o cauza absolut opusa, enorm de multa informatie in majoritatea ei nerelevanta, manipulatorie sau pur si simplu neadevarata.


“Noua medie” ne pune pe masa atat de multa informatie ca fiecare dintre noi poate sa-si construiasca un “adevar personal” profund diferit de un alt “adevar personal” al unui interlocutor intamplator.

Bineinteles, ambele “adevaruri personale” pot fi extrem de departe de adevarul faptic, poate mult mai simplu decat ambele enuntari particulare. Oamenii prezentului isi traiesc o istorie bazata pe “adevarul personal,” obtinut mai mult sau mai putin fara nici un filtru al obiectivitatii, atat cat aceasta poate exista.

“Adevarul personal” nu face parte din istorie, dar pentru un individ oarecare este singurul “adevar valabil.” O vedem prin violenta discursului pe internet, comentariile care incearca sa impuna un “adevar personal” asupra altui “adevar personal”, bineinteles ca din aceasta ecuatie se exclud “derbedeii ideologici” platiti sau nu.

Constructia “adevarului personal” se bazeaza pe cei doi piloni antagonisti ai epistemologiei (teoria cunoasterii stiintifice) – “a priori” si “a posteriori”. Diferenta intre cei doi este simpla. Cunoasterea “ a priori” este independenta de experienta, ea exista pentru ca “cineva” sau “ceva” a pus-o in capul emitentului de “adevar personal.” Cunoasterea “a posteriori” este cheia intelegerii a perioadei pe care o traim. “A posteriori” necesita efort este dificil dar asigura rationalitatea unei gandiri constructive si conduce la asezarea lucrurilor intr-un proces care poate asigura progresul.


Strabunul comun al oamnilor care gandesc, Platon, sustinea ca atingerea printr-o progresie de la cunoaşterea prin simţuri a lumii sensibile, la cunoaşterea prin intelect a adevăratei realităţi, a lumii esenţelor şi formelor pure, eterne, este drumul spre un adevar care construieste istoria.

Îți mulțumim că citești cursdeguvernare.
Abonează-te la newsletter aici.

Asta ar trebui sa invete si politicienii nostri – de la Presedinte pana la ultimul consilier local!

Theophyle

Etichete:

citește și

lasă un comentariu

6 răspunsuri

  1. „Strabunul comun al oamnilor care gandesc, Platon, sustinea ca atingerea printr-o progresie de la cunoaşterea prin simţuri a lumii sensibile, la cunoaşterea prin intelect a adevăratei realităţi, a lumii esenţelor şi formelor pure, eterne, este drumul spre un adevar care construieste istoria.”

    Nope, Theophyle, nu sunt de acord. Nici Aristotel nu ar fi. 🙂

    „Oamenii care gandesc” ar zice exact invers. Lumea esentelor si formelor pure este tocmai.. REALITATEA. Simturile tale sunt deja ..un intelect.

    Dar de fapt stii si tu asta. 🙂

  2. Pentru acest text m-a făcut derbedeu acest „teoretician” al adevărului:

    „Slovacii și croații, slovenii, cehii, s-au putut desprinde de Austro-Ungaria fără să lupte cineva pentru ei și să piardă dramatic, cum au făcut regățenii. Morții ca morții, dar reforma agrară ulterioară a pus capac economiei. În general, cine a fost hotărât a obținut ce a vrut după război. Turcia a obținut Istanbulul împotriva voinței Antantei învingătoare.

    Dacă nu era sfârtecată în război, Austro-Ungaria îi calma pe unguri și urma modelul elvețian, în mare. Burghezia sătească română acaparase pământurile grofilor maghiari înainte de 1918. Prin 1905, mi se pare, împăratul de la Viena dizolvase parlamentul de la Budapesta cu militari români. Nici nu e sigur că după o nouă dizolvare s-ar mai fi înființat la loc ca reprezentare pentru Transilvania. De fapt și U.E tot spre acel model elvețian merge. Păcat că elvețienii nu sunt decât cinci milioane.”

    De fapt este o continuare a gândirii lui Avram Iancu, ce voia să-i strângă pe toți românii în Austria, nu de dragul împăratului, ci de dragul românilor. Ne apărăm sărăcia, ca nu cumva să devenim prea civilizați.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

toate comentariile

6 răspunsuri

  1. „Strabunul comun al oamnilor care gandesc, Platon, sustinea ca atingerea printr-o progresie de la cunoaşterea prin simţuri a lumii sensibile, la cunoaşterea prin intelect a adevăratei realităţi, a lumii esenţelor şi formelor pure, eterne, este drumul spre un adevar care construieste istoria.”

    Nope, Theophyle, nu sunt de acord. Nici Aristotel nu ar fi. 🙂

    „Oamenii care gandesc” ar zice exact invers. Lumea esentelor si formelor pure este tocmai.. REALITATEA. Simturile tale sunt deja ..un intelect.

    Dar de fapt stii si tu asta. 🙂

  2. Pentru acest text m-a făcut derbedeu acest „teoretician” al adevărului:

    „Slovacii și croații, slovenii, cehii, s-au putut desprinde de Austro-Ungaria fără să lupte cineva pentru ei și să piardă dramatic, cum au făcut regățenii. Morții ca morții, dar reforma agrară ulterioară a pus capac economiei. În general, cine a fost hotărât a obținut ce a vrut după război. Turcia a obținut Istanbulul împotriva voinței Antantei învingătoare.

    Dacă nu era sfârtecată în război, Austro-Ungaria îi calma pe unguri și urma modelul elvețian, în mare. Burghezia sătească română acaparase pământurile grofilor maghiari înainte de 1918. Prin 1905, mi se pare, împăratul de la Viena dizolvase parlamentul de la Budapesta cu militari români. Nici nu e sigur că după o nouă dizolvare s-ar mai fi înființat la loc ca reprezentare pentru Transilvania. De fapt și U.E tot spre acel model elvețian merge. Păcat că elvețienii nu sunt decât cinci milioane.”

    De fapt este o continuare a gândirii lui Avram Iancu, ce voia să-i strângă pe toți românii în Austria, nu de dragul împăratului, ci de dragul românilor. Ne apărăm sărăcia, ca nu cumva să devenim prea civilizați.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

articole categorie

Citește și:

   ”Nu știm ce și unde vom fi atunci: dar timp de 25 de ani, această publicație trimestrială (format A4, peste 200 de pagini într-o realizare premium)...

rrr