Împrumuturile României: Datoria administrației publice în criză. Beneficiarii și trendurile

Datoria administrației publice a României a urcat de la 13,4% din PIB în 2008 la 36,8% din PIB la finele primului trimestru din acest an. Evoluția a fost, însă net diferită pentru administrația centrală, care și-a triplat soldul datoriilor realativ la PIB și cea a administrației locale, care s-a majorat doar cu ceva mai mult de un sfert.

Am raportat cifrele Ministerului de Finanțe strict la PIB pentru că interesează mai puțin un șir de cifre abstracte și mai mult evoluția proporțiilor pe componentele central/local și către extern sau intern.

Din această perspectivă, se poate observa reducerea semnificativă a ponderii datoriilor administrației publice locale, de la 14,2% din totalul datoriei administrației publice în 2008 la doar 6,5% în prezent.

Explicația constă în limitarea la 2,4% – 2,5% a datoriei publice locale, făcută încă din 2009 și păstrată până în prezent, pe fondul unor împrumuturi în creștere și doar recent plafonate undeva în jur de 34% din PIB ale administrației centrale. Este o evoluție destul de ciudată, în contextul în care se discută despre așa-numita descentralizare administrativ-teritorială.

În mod evident, nu se poate trece la descentralizarea adimistrativă și la transferul a tot mai multe sarcini pe plan local fără acordarea unei autonomii sporite în plan financiar. În practică, cea mai mare a banilor vin tot de la centru, pe considerente inevitabil legate de politică și mai puțin de posibilitățile și interesele comunităților locale.

De reținut, ponderile obligațiilor asumate către finanțatori externi sunt mai mari la nivel central, unde raportul este de 56% la 44% extern/intern, comparativ cu 37%/63% pe plan local. De asemeni, trebuie subliniată și scăderea ponderii gospodăriilor populației în structura datoriei publice. Aceasta s-a redus de la 0,13% din PIB (!!) în 2008 la 0,05% din PIB în martie 2013.

În ce privește datoria administrației publice centrale, se poate observa trendul continuu crescător al obligațiilor asumate către creditori externi, în pofida plafonării nivelului relativ la PIB (și chiar în termeni absoluți, în martie față de februarie 2013). Prin contrast, ponderea către intern s-a înscris pe un trend descrescător destul de clar, coborând cu mai bine de două procente din PIB doar de la începtul acestui an.

Este important către cine datorează statul român bani, deoarece există state cu datorii publice foarte mari precum Japonia (circa 200% din PIB) sau Italia (120% din PIB). Acestea nu au probleme foarte mari nu doar pentru că dobânzile sunt mai scăzute, dar și pentru că dar obligațiile de plată asumate sunt în marea lor majoritate către creditori interni și o bună parte dintre ei gospodării ale populației sau fonduri de pensii locale.

În ceea ce privește datoria administrației publice pe scadențe, se poate un vârf îngrijorător al obligațiilor pe termen scurt în anul 2010 ( implicit o presiune mai mare pentru obținerea imediată de bani pentru plățile curente ale statului) și o reducere pronunțată de-abia în 2012, cu un trend bun în primul trimestru din 2013.

Pe sistemul ”când vrei tu să iei credit și când vor ei să-și plaseze banii”, de aici a rezultat în mare măsură și reducerea lăudabilă a dobânzilor cu care s-a împrumutat statul în ultima perioadă. Singura observație este cine ocupă locul tot mai extins alocat plasamentelor pe termen lung ( instituții financiare) și cine nu (populație).

Se pare că după așezarea investitorilor străini pe poziții favorabile în comerț și, întrucâtva, în producție, se face trecerea de la obținerea de beneficii mari en-detail la beneficii procentual mai mici dar în volum mult mai consistente pe plan financiar. Ceea ce nu ar fi deloc rău, dacă am oferi mai multe șanse economisirii interne la finanțarea propriei administrației publice.