Poziționarea Ciprului drept paradis fiscal era cunoscută la permiterea accesului său în zona euro, eveniment petrecut în 2004.
Cu 126 miliarde euro active bancare la 18 miliarde euro PIB și o bună parte din acești bani investiți în Grecia, problemele actuale cu care se confruntă insula din Mediterana erau de așteptat. De altfel, din 22 miliarde euro plasați în țara soră, 6 miliarde au dispărut odată cu hair-cut-ul obligațiunilor grecești.
Cât despre ”optimizarea fiscală” la limita cinismului în afaceri, morala ar fi că ”după faptă și răsplată”. Din păcate, în prezent, inovațiile în transferul profitului sunt mult mai lucrative decât cele pentru eficientizarea producției.
În plus, infrastructura bancară este mult mai ieftin de creeat decât infrastructura reală.
În esență, exapandarea peste măsură a sistemului bancar din Cipru nu e o problemă de legalitate ci de moralitate.
La o privire de ansamblu, fie și fără a încălca nicio lege în vigoare, sub protecția unor instituții de sorginte anglo-saxonă din dreptul întreprinderilor, au fost deturnați bani dinspre bugetele naționale ale altor țări din UE, intrate apoi în procedură de deficit excesivă, către o mână de oameni ce au dispus de mijoacele necesare și s-au pretat la inginerii financiare.
Victime colaterale ale acestui joc sunt clasa mijlocie și micile afaceri din Cipru, care și-au pus banii acolo unde era firesc și le era la îndemână: la bănci din propria țară.
Problema este dacă, totuși, nu cumva trebuiau să-și pună mai multe întrebări vis-avis de bunăstarea obținută în condiții discutabile. Pentru că, și doamna Merkel, cu etica protestantă și rigoarea germană, în care tot ce faci se pune, avea dreptate. Noroc că au o dimensiune prea mică pentru o dezbatere europeană mult mai mare.
S-o spunem pe cea dreaptă, ciprioților le-a convenit să fie o entitate statală distinctă de Grecia și, foarte probabil, dacă nu era paradis fiscal, nici nu era altă țară.
În 2009, erau exact la 100% din nivelul mediu de trai al UE măsurat prin PIB pe locuitor la paritatea puterilor de cumpărare, față de 103% în cazul Japoniei. Or, știm exact ce tehnologie are și ce produce Japonia, dar cu greu am putea numi vreun produs cipriot.
Tot legat de același indicator, se mai poate observa că nivelul de trai din Cipru era peste cel din Grecia iar reducerea lui de la începutul crizei a fost mai abruptă în Grecia decât în Cipru. În treacăt fie spus, datoria privată a Ciprului urcase deja la aproape 300% din PIB încă din 2011 iar datoria guvernamentală ieșise din prevederile de la Maastricht în trimestrul trei 2010 ( când era, încă, 59,7% din PIB) și a urcat spre 85% în doar doi ani.
Una peste alta, garanția de tip ”no matter what” de până la 100.000 de euro, impusă de reglementările europene, a venit la timp pentru a realiza ceea ce s-ar putea numi, tot în engleză, un ”clean-exit”, o absolvire de compromisurile trecutului.
Cât despre afaceriștii din exterior care contau etern pe artificiile fiscale, li se poate livra la schimb cu 40% din banii pe care știau că îi au în conturi o altă zicală de sorginte britanică: ”you can fool some people some time, but you can not fool all the people, all the time.
