În Parlament se discută în aceste zile posibilitatea conversiei creditelor în franci elvețieni la așa numitul ”curs istoric”. Până la Parlament, unii clienți au încercat să-și ducă creditul în justiție.
Pentru a-și reduce povara ratei la creditul contractat în franci elvețieni, mai multe persoane au dat în judecată băncile și, în anumite cazuri, au și câștigat procesele prin care solicitau înghețarea cursului de schimb între francul elvețian și leu la valoarea de la data acordării creditului. Temeiul invocat și validat de instanță a fost nulitatea clauzei de risc valutar.
S-au obținut astfel mai multe decizii de plată a ratelor la cursuri de genul 2,2764 lei/CHF, 2,0043 lei/CHF și chiar 1,8894 lei/CHF, după cum s-a întâmplat să varieze raportul de schimb în urmă cu șapte-opt ani .
Există, însă, o mică problemă de logică elementară, dincolo de viziunea focalizată strict juridic asupra clauzei de curs de schimb.
Mai exact, să zicem 2,0043 lei/CHF – dar nu s-a pus problema care lei. Pentru că nu se pot compara lei din 2016 cu lei din 2006, 2007 sau 2008. Iar asta dintr-un motiv simplu: nu au aceeași valoare. Motiv pentru care, în multe alte sentințe, se și acordă dobânzi legale la sumele restituite în cauze bancare dar și în alte spețe.
Și mai clar: atunci când se vorbește despre creșterea PIB de 3,8% în 2015, aceasta este în termeni reali. Nu se apucă nimeni să împartă PIB-ul din 2015 la cel din 2014 și să anunțe o creștere de 6,8% ( cât dă 712,8 miliarde lei împărțit simplist la 667,6 miliarde lei), ci ajustează valoarea în prețurile perioadei de bază, pentru a fi corect comparate.
Așadar, dacă acțiunea de revenire retroactivă la cursul din momentul acordării creditului s-ar dori să fie una corectă, leii în cauză ar trebui aduși la zi și să fie calculat un ”curs înghețat echivalent”. Asta după cum a evoluat inflația la moneda națională în anii scurși de la acordarea creditului. În această modalitate, rata ar ieși tot semnificatov mai mică decât fără ”înghețare”, dar nu ar include și viciul evident al faptului că un leu însemna ceva în 2006, de pildă, și alta în 2016.
Desigur valorile prezentate sunt orientative deoarece sunt luate după mediile înregistrate de statistica oficială și de BNR. În fiecare caz concret se vor întâlni valori apropiate de mediile prezentate, dar ușor diferite. Ideea fiind însă că nu se poate utiliza orbește un curs din urmă cu mai mulți ani, pentru că nu se lucrează cu aceeași unitate de măsură.
Mai mult, deși este puțin probabil și pare ciudat acum, cei care au luat credit în franci elvețieni din 2014 încoace încoace ar trebui să plătească chiar mai puțin decât la cursul de la data acordării creditului. Asta deoarece inflația a fost negativă în ultimii doi ani iar raportul istoric uzual s-a inversat. Leul din 2016 are o putere de cumpărare mai mică decât cel din 2006 sau 2007 dar mai mare decât cel din 2015 sau 2014.
Acum se fac presiuni pentru adoptarea prin lege a conversiei creditelor la cursul istoric. Dincolo și până la disputa în privința oportunității, a echității sau a amenințării pe care ar reprezenta-o o asemenea întreprindere parlamentară la stabilitatea sistemului bancar (a se citi depozitele celor care au economisesc în prezent) se pune, așadar, problema corectitudinii cursului de schimb așa-zis ”înghețat.”
Cea mai bună analogie pentru această situație ar fi ca cei interesați să revină la plata ratelor conform cursului CHF din 2006 sau 2007 să revină și la veniturile pe care încasau atunci în lei, pentru ca logica să fie uniform aplicată, în dublu sens. S-ar putea ca mulți dintre cei implicați să fie dezavantajați efortul ”înghețat” de plată a ratei, care ar fi exact același potrivit logicii de trimitere a unei asemenea legi în Parlament.
Un răspuns
iar incep postacii cu riscul sistemic care a fost si la DIP si la tot ce s-a dat in favoarea clientilor! dar risc sistemic nu a fost si cand s-a marit dobanzile cum au vrut bancile si ne0au inselat?terminati cu aberatiile astea pro bancheri!