Moto : ”Cand o tara e bine carmuita, saracia si o stare umila sunt lucrurile de care sa te rusinezi.
Cand o tara e prost carmuita, bogatia si onorurile sunt lucrurile de care sa te rusinezi.”
(Confucius, Analecte)
Civilizatiile antice au acordat o importanta deosebita studiului logicii.
In trivium, Aristotel aseaza studierea logicii alaturi de gramatica si retorica. Altfel spus, folosirea ratiunii, regulile de folosire a limbii si folosirea vorbirii in mod corect pentru a convinge. Platon a considerat ca filozofia este cea care stabileste cunoasterea, adevarul. A forma sau a modifica o opinie, considera Platon, este rostul retoricii iar opinia nu este cunoastere. Mai apoi, un proeminent om de stiinta al lumii islamice (Abu Nasr al-Farabi, care a decedat spre finalul primului mileniu) a aprofundat studiul logicii si a facut distinctie intre idee si dovada.
Au urmat si alti oameni de stiinta care studiaza logica profund pentru a cristaliza. Rezultatele sunt ample si au condus si la ceea ce se cunoaste ca fiind legile gandirii. Legea identitatii (orice exista, exista), legea noncontradictiei (nimic nu poate sa fie si sa nu fie in acelasi timp) si legea tertului exclus (orice trebuie ori sa fie ori sa nu fie). La acestea se mai adauga legea ratiunii suficiente (orice exista, are temei – dovada, argument, proba). Aristotel ne mai spune ca ambiguitatea poate aparea atunci cand utilizam nume ambigue insa nu poate exista in faptele in sine (Metafizica).
De ce aceasta scurta si, chiar si asa, probabil plictisitoare introducere?
Deoarece in dezbatere nu este neaparat incercarea de a gasi un adevar ci aceea de a formula cel putin o opinie. O opinie asupra unei bune intentii cu, as spune, discutabila buna credinta. Fie cu stiinta, fie cu nestiinta. Este vorba despre controversata lege a darii in plata (Lege privind darea in plata a unor bunuri imobile in vederea stingerii obligatiilor asumate prin credite).
In urma lecturarii expunerii de motive si a corpului legii reiese ca este o lege pentru cetateni cu caracter mixt de protectie sociala si a consumatorului.
Nu am nicio indoiala si apreciez cu justa incredere intentia. Dar, ma intreb, pentru care cetateni/consumatori? Titlul legii imi spune ca pentru aceia dintre ei care au nevoie de support “in vederea stingerii obligatiilor asumate prin credite”. In expunerea de motive se invoca insa persoanele fizice care au nevoie de ajutor deoarece “nu dispun de mijloace necesare achitarii creditului” ceea ce, pe cale de consecinta, poate genera situatia unei “crize a contractului”.
O prima concluzie: legea se adreseaza oricarei persoane fizice care a contractat un credit asa cum prevede art. 1, alin. (1) din lege, in baza unui contract de credit garantat cu ipotecarea unui imobil sau a “doua sau mai multe bunuri”. In corpul legii nu se face referire la situatia de “criza a contractului” invocata in expunerea de motive. In corpul legii nu se face referire la situatia in care beneficiarii legii “nu dispun de mijloacele necesare achitarii creditului” invocata in expunerea de motive.
Noul Cod civil, art. 1270, alin (1) prevede ca, valabil incheiat fiind, contractul are putere de lege intre partile contractante iar alin (2) prevede conditiile in care contractul se modifica sau inceteaza ca fiind “prin acordul partilor ori din cauze autorizate de lege”. Legea privind darea in plata creeaza si face trimitere la conditia a doua. Sintagma “conditiile prevazute de prezenta lege” apare in art. 1 alin. (2) si art. 3 ale acestei legi pentru a crea exceptia prin derogare de la prevederile Codului civil privind valabilitatea contractului. Articolul 11 din Lege are scopul unic de a incalca principiul neretroactivitatii legii civile. Conform acestui principiu legea civila se aplica exclusiv situatiilor ce apar in viitor, dupa intrarea ei in vigoare, nu si in situatii care au aparut in trecut, anterior intrarii ei in vigoare.
Este logic ca o lege civila nu poate impune ca un anumit fapt pe care il reglementeaza sa se fi desfasurat conform dispozitiilor ei chiar si inainte ca aceasta sa fi intrat in vigoare. Inainte puteau sa existe alte prevederi sau nu. Vidul legislativ, daca a existat, poate face subiectul atentiei in sensul acoperirii lui in viitor si nu retroactiv. Principiul neretroactivitatii legii civile a fost consacrat de Codul civil din 1864 (art.1), a devenit principiu constitutional din 1991 (art.15, alin (2)) si a fost preluat in Codul civil din 2009 (art.6, alin (1) teza a doua).
O a doua concluzie: Legea privind darea in plata isi creaza temporar culoar de reglementare prin derogari periculoase, atat prin efectul de moment cat si prin efectul de precedent, de la prevederile a trei legi fundamentale: Constitutia, Codul civil si Contractul.
In expunerea de motive (numita mai uzual Nota de Fundamentare) se mentioneaza ca datio in solutum salveaza atat pe debitor cat si cash-flow-ul creditorului. Aceste efecte, prezentate ca pozitive, sunt exemplificate: debitorul primeste sansa unui nou inceput iar creditorul nu va mai trebui sa constituie provizioane si sa suporte costuri legale.
Ma indoiesc in cea mai mare parte. Ma indoiesc ca o persoana fizica va mai imprumuta o alta persoana fizica atunci cand afla ca cel care ii cere un imprumut tocmai ce a rambursat prin datio in solutum, dupa 3 luni, unui alt vecin banii imprumutati de la acesta pe o perioada de un an, pentru achizitia unui frigider. Fie ca, pentru a rambursa imprumutul anterior, a cedat frigiderul fie ca a mai cedat inca un fier de calcat in plus, succesul acestui debitor atunci cand va incerca un nou inceput (un alt imprumut), cel mai probabil la un nou vecin, este discutabil ca sa nu spun greu de imaginat.
Am dat acest exemplu banal, care nici nu ar intra sub incidenta legii darii in plata, pentru a sublinia un lucru simplu: principiul, ca norma de conduita.
Cat priveste creditorul, acesta va trebui sa constituie provizioane dar, da, nu va suporta costuri legale deoarece legea darii in plata prevede ca acestea vor fi suportate de catre debitor (art.6, alin (5)) mai putin taxa de timbru de care legea il scuteste pe debitor (art. 8, alin (4)).
Articolul 4 prevede trei conditii (alin. 1, lit. a, b, c) care trebuie indeplinite in mod cumulativ pentru stingerea creantei. Niciuna din cele trei conditii nu face referire sau identifica, direct sau indirect, situatia in care sau cauza din care persoana fizica (debitorul) nu dispune de mijloacele necesare achitarii creditului si este, prin urmare, in imposibilitate de plata.
Cele trei conditii mentionate sunt generale, deplin acoperitoare pentru orice persoana care are un contract de credit si pe deplin respectate de catre toti debitorii indiferent cate imobile au achizitionat, ce nivel de venit/bunastare au sau ce cheltuieli (lunare sau anuale) trebuie sa sustina. Astfel, ramane la latitudinea debitorului daca mai vrea sau nu sa plateasca, indiferent de orice altceva.
O a treia concluzie: Daca partea care sustine aceasta lege poate invoca latura de protectie sociala si caracterul popular (pentru cetateni), partea care se opune, fara a nega aceste necesitati, poate invoca caracterul ambiguu, inconsecvent in argumentare si conflictual cu reglementari fundamentale in vigoare, al prevederilor acestei legi.
Sa incercam un exercitiu de imaginatie imperfect dar nu imposibil. Relatia dintre un angajat si un angajator se desfasoara in baza unui contract prin care angajatorul isi asuma si respecta obligatia de a plati o suma de bani (salariu, prime etc) iar angajatul isi asuma si respecta obligatia de a transfera angajatorului o parte din capitalul sau (de timp, cunostinte tehnice etc).
La un moment dat angajatorul decide sa nu mai plateasca angajatului suma de bani si sa ii dea acestuia lunar bunuri pe care le produce, echivalente ca valoare in bani cu salariul din contract. Ce optiuni are angajatul? Poate sa refuze? Nu, deoarece tocmai ce a intrat in vigoare legea ”A” privind darea in plata a timpului si cunostintelor tehnice a angajatilor in vederea stingerii obligatiilor asumate prin contractul de munca.
Epilog: Realizam cu totii ca perfectiunea pietelor in mediul real este un deziderat. Intelegem cu totii existenta nemultumirilor si avem credinta ca lucrurile pot fi facute mai bine si mai rational de catre toti cei implicati. Sunt, cel putin eu, convins ca o problema are nu doar una ci cel putin doua solutii. Pe de alta parte, o reglementare care urmareste ajutorarea sau protectia unei anumite categorii sociale, nu trebuie sa includa efecte punitive asupra altor participanti la viata socio-economica fie acestia indivizi sau institutii. O abordare de genul “vom arata noi bancilor” (sau altor institutii) nu este in spiritul impartialitatii si echitatii legii si arata ca deasupra mesei sunt dezbateri “in personam” iar sub masa pumnii sunt stransi “in rem”. Ori, “cu pumnul strans nu poti da mana cu cineva” dupa cum bine spunea Indira Gandhi.
Un demers in sensul celui facut printr-o lege de protectie sociala (asa cum aceasta lege este fundamentata) sau de protectie a consumatorului (asa cum initiatorul o redacteaza si pretinde ca este de fapt) nu poate fi combatut si nici nu doresc acest lucru. Poate fi necesar dar trebuie definit, justificat si argumentat.
Caracterul general pretins a-l avea de catre actiuni/reglementari cu intentia de a avea un grad majoritar de acoperire, produce efecte de care beneficiaza in general o minoritate.
Majoritatea, datorita unor alte cauze reale, va alege sa ignore facilitatea considerand-o putin utila. Chiar daca este logic sa vedem o majoritate care si-a acoperit o necesitate (achizitia a unei case, care poate deveni mai greu de sustinut) apeland la facilitatea oferita prin aceasta lege, este mai probabil sa vedem o minoritate care si-a acoperit o preferinta (a doua sau a treia casa, de ce nu, de vacanta), facand uz de aceasta facilitate. Astfel, cred ca o lege care vizeaza protectia sociala sau a consumatorului, trebuie :
-
i) – sa defineasca clar, scurt si cuprinzator cui se adreseaza si in ce scop,
-
ii) – sa faca distinctie in mod specific, dupa caz, intre necesitate si preferinta,
-
iii) – sa fie insotita de norme de aplicare si
-
iv) – sa nu necesite derogari de la legi fundamentale.
Si am sa inchei cu o intrebare: daca se va constata ca rezultatele acestui demers de reglementare sunt mult sub asteptari, ca beneficiarii nu vor fi nici cei vizati de intentia buna a legii si nici atatia pe cat, pentru a justifica demersul, se pretinde ca ar exista, ce concluzie sa se traga ?
***
Florian Libocor este economistul-șef al BRD
2 răspunsuri
Buna ziua,
articolul e bine structurat si argumentat ceea ce era de asteptat de la cineva care se ocupa cu explicarea si legitimarea actiunilor bancilor in general sau a uneia in particular.
Din pacate un aspect nu a fost mentionat si anume ca in relatia cu clientii bancile au avut o atitudine abuziva, Pentru multi client mici luarea unui credit era o experienta noua si ei nici nu prea stiau ce sa intrebe sau sa exprime in cuvinte ce nu inteleg.
Au avut si impresia naiva ca in caz de greutati banca ii va ajuta in gasirea unei solutii. Faptul ca bancile au dat credite pentru o fractiune din pretul bunului cumparat trebuia sa fie garantia ca aunt acoperite chiar daca valoarea bunului scade. Daca a scazut mai mult bancile ar trebui sa accepte expunerea la pierderi ca in orice afacere. Incercarea bancilor de a impinge in intregime riscul in poala clientilor cred ca este incorecta considerand toate masurile de siguranta pe care banca le-a luat si pentru care clientul a platit. Sper ca legea va intra in vigoare si dupa ce atat clentii cat si bancile vor asimila pierderile rezultate din exuberanta ultimilor ani, piata de imobilare o va porni din nou. E o lectie din care avem cu totii de invatat dar nu cred ca e rezonabil ca doar clientii sa plateasca lectia aceasta. Argumentele cu imprumuturi intre prieteni sau plata salariilor in bunuri sunt niste argumente care nu prea au noima si cred ca eliminarea lor ar mari credibilitatea articolului.
Initiativa legislativa de dare in plata reprezinta una din cele mai periculoase si perfide atacuri ale arbitrariului politic asupra principiilor fundamentale ale relatiilor juridice dintr-o societate. Periculozitatea consta in consecintele extraordinar de nocive pe termen lung ale subrezirii Codului Civil prin posibilitatea existentei unor asemenea constructii legislative paralele, iar perfidia in motivatia asa zis sociala a acestei constructii.
Singura modalitate corecta de reglare a relatiei dintre un debitor aflat in incapacitate de plata si creditorii sai, il reprezinta o lege a falimentului aplicabila persoanei fizice. In felul acesta ar fi fost de exemplu evitata protectia debitorului de rea credinta – starea de falit presupune o gramada de alte restarngeri si constrangeri ce nu sunt acceptabile decat daca nu ai incotro…
Nu vreau sa disculp sau justific lacomia bancilor, dar negocierea cu ele trebuie purtata in baza Codului Civil existent, abuzurile contractuale trebuiesc demonstrate in instanta. Avocatii de calibrul lui Piperea ar fi trebuit sa-si foloseasca stiinta pentru a ataca fundamentul incorect al sistemului bancar, (rezerva fractionara), derogarile de la Codul Civil prezente in contractele de depozit ale bancilor, care permit acestora sa plaseze bani oe care nu-i au, daca erau preocupati cu adevarat de protectia clientilor bancilor…
Eu cred ca este stravezie intentia reala – protectia unei minoritati de rea credinta, pe seama celor care au cu adevarat ceva de pierdut si pe calea piezisa a vicierii Codului Civil.