Să plecăm de la particular la general. Uitaţi-vă puţin la feţele miniştrilor din guvernul Boc. Şi încercaţi să vă închipuiţi care din ei ar fi în stare – fără relaţii, poziţie politică, fără complicităţi şi alte forme de şpagă – să ţină pe plus o afacere pornită de ei înşişi de la zero. Cei mai cârcotaşi şi mai cusurgii dintre noi îşi vor explica, astfel, şi de ce măsurile de stimulare a mediului de afaceri luate de guvernul Boc (de „dreapta”) sunt un fel de „Cornul şi laptele” oferit sărăcimii fără speranţă de guvernul (de „stânga”) al lui Năstase.
Mai uitaţi-vă o dată: care dintre ei ar fi capabil să găsească o soluţie la problemele de pe felia lui – desigur, altfel decât de-a bifa din când în când vreun punct din lista pe care un funcţionar ca Jeffrey Franks o întocmeşte între două avioane? Cu alte cuvinte – pe mâna căruia dintre ei aţi merge, pesupunând că aţi avea de ales?
Greu de spus: pentru că sunt „oameni de sistem”. Niciunul din ei nu stă în picioare, decât sprijiit din toate părţile – de la dreapta, stânga, din faţă şi din spate, de sus şi de jos.
Toate astea aici, la noi, la Bucureşti – în „mic”. Dar la fel stau lucrurile şi „în mare”, în lumea din jur – unde criza ia prin surprindere guvernele şi le pune în faţă situaţii pe care ele nu ştiu să le înfrunte altfel decât cu clişee şi „proceduri” dobândite în zeci de ani de politicianisme.
Noutatea absolută a momentului istoric pe care-l trăim este că statele chiar pot da faliment. De ce? Pentru că au fost conduse ca nişte afaceri, au fost scoase, prin mecanisme financiare sofisticate, pe bursă şi s-a pariat pe cifrele lor până când specula a depăşit negustoria „cinstită”.
Problema e că au fost conduse de proşti afacerişti: popoarele şi guvernele s-au mituit reciproc decenii la rând, până când politica a ajuns un business făcut de nişte nepricepuţi fără nicio răspundere, cu banii altora, cu banii tuturor, cu banii nimănui.
Aşa s-a ajuns ca până şi istoria Greciei – de exemplu – să aibă „valoare de piaţă” – ce s-a păstrat în mii de ani sângeroşi se pierde într-o săptămână pe “trend”. Aşa s-a ajuns ca diferende internaţionale, revendicări ale zonelor de influenţă şi datorii vechi, ale căror scadenţe s-au tot amânat – tensiuni care cu secole în urmă se tranşau prin război – să fie puse pe burse.
Cine sunt strategii acestui război de catifea? Să-i comparăm cu marii lideri ai Europei de acum 20-30 de ani. Thatcher, Kohl, Mitterand, Gorbaciov – politicieni care avuseseră „privilegiul” de-a vedea cum se construieşte o ţară din ruinele ultimului mare război – nu doar din punct de vedere economic, ci şi ca mentalitate şi consistenţă individuală a fiecărui cetăţean. Suntem în pragul schimbării paradigmei economice, în care creşterea se bazează pe consumul excesiv (nu pe consum, ci pe consumul excesiv), fiecare „cincinal” aduce o nouă problemă insolubilă (în 10 ani alimentele ne vor preocupa cum ne preocupă astăzi energia) – iar liderii de astăzi nu au forţa să-şi convingă popoarele că businessul trebuie condus altfel, căci fenomenele sociale au schimbat datele problemei şi că nu mai funcţionează vechile „proceduri”.
Nici nu au cum să le convingă: ei înşişi sunt „oameni de sistem”. Partea speculativă din valoarea lor „de piaţă” prevalează asupra consistenţei: înainte de-a fi fost lideri autentici, ei sunt produsele electorale ale unor societăţi anesteziate cu inconştienţă – nişte năuci gestionari, înainte de-a fi vizionari. Această generaţie de politicieni făcuţi din cerneală şi pixeli nu vede în construcţie decât contractele pe care trebuie să le plaseze finanţatorilor politici; şi din dezvoltare nu înţelege decât consum.
Un simplu exerciţiu: încercaţi să vi-i închipuiţi, prin comparaţie, evaluându-şi „costurile electorale” în locul lui Thatcher în timpl grevei de un an a minerilor, din 1984-1985; sau în locul lui Kohl – punând pe umerii germanilor din Vest costisitoarea reconstrucţie a Estului – ca să vorbim doar de-o mare problemă şi de un mare proiect.
Un gol se tot lărgeşte între politică şi societate – dar mituitul şi mituitorul par să meargă mână în mână, căci sunt în aceeaşi oală. Şi în acest gol nu şi-a aruncat încă privirea niciunul din Nobelii în economie. Pentru că tot despre (un prost) business vorbim.
16 răspunsuri
unde mama naibii mai fugim d’acasa?
Nu înțeleg pe ce se bazează autorul, când spune că consumul (privat și public) e prea mare. Oare nu este capitalul financiar prea mare și nu poate găsi plasamente din cauza micimii consumului, deci a desfacerii, statele dând semnale că nu mai chef să ia împrumut? Statele nici nu vor să dea banii înapoi în mod „cinstit”, fără inflație, fără să comprime economia prin recesiune, adică reducând consumul. Factorul perturbator e China, dar nu mai intru în detalii.
Nu există factor perturbator. Există numai o conjunctura cu totul nouă, în care „factorul perturbator” face parte din decor. china e „in exterior”, aşa cum exista „factori perturbatori” şi in interior. si ei fac parte din aceeaşi nouă situatie, în care nu mai funcţioneaza „vechile proceduri”. încet-încet, o bună parte din lucrurile pentru care băgam mâna în foc până acum ăşi pierd valabilitatea: e treaba celor responsabili cu „viziunea” să vadă încotro se îndreaptă lucrurile.
….capital financiar prea mare?consum prea mic?statele nu mai vor sa dea inapoi banii
‘cinstit”?…domnule draga,capitalismul ca sistem financiar bancar(creeat de FR@company…) UE, care a ingradit accesul tarilor prin impunerea de constringeri(liberalismul clasic zice ca piata si libera circulatie a marfii este garantata)dar ei nu sunt liberali ,nici social -democrati,nici populisti ci….un liberalism financiar de coalitie care a facut regulile jocului…si inca ceva nu tarile Estice foste co0muniste au avut si au roblema cu integrarea ci UE .care e formata din grupuri de interese,vezi politica agricola comunitara…cel mai elocvent exemplu…conditionarile si limitarile grupurilor de interes din UE duc la criza deoarece intreg sistemul structurat e lipsit de libertate si indoctrinat de economia bancara bu de o economie reala si libera la accesul pietei de3 schimb…..
azi ajunge voi argumenta altadata mai mult…
stimata doamna, eu vad capitalismul altfel decat folosind o gramada de bani publici ca sa salvezi banci private, iar cei vinovati de politicile proaste ale bancilor (reţineţi: private!) sa plece acasa cu sute de milioane in conturi drept prime de exit. tocmai legile necruţatoare ale capitalismului cereau ca băncile alea să intre în faliment, iar managerii lor să fie traşi la răspundere. in alte perioade de recesiune, au existat bancheri şi manageri de fonduri de investiţii care şe împuşcau. astăzi nu se împuşcă nimeni – măcar că nu lasa în urma doar falimentele unor firme şi ale unor clienţi, ci pe cele ale unor state; dimpotrivă: lumea pleacă în vacaţă.
in plus: eu vorbesc de iminenta schimbarii unei paradigme economice, care nu va putea merge la infinit: da, consumul inseamna productie, adica functionalitatea masinariei; dar inseamna si resurse epuizabile. cine o sa cedeze primele: economiile sau resursele? în plus: până unde se poate merge cu consumul pe o datorie rostogolită la infinit – căci toată lumea consumă nu ceea ce are, ci ceea ce urmează să producă într-un viitor incert.
Dvs. vorbiti de o situatie conjuncturala (cea in care ne aflăm acum) – pentru mine această situaţie e doar un pretext de-a privi putin în viitor (în viitorul nu prea îndepartat). in plus: aceasta situatie conjuncturala e judecată după ceea ce eu numesc „clisee si proceduri” – care, iată, s-ar putea dovedi anacronice: s-au dus vremurile când occidentul era lăsat în pace să-şi vadă de „capitalismul” său: azi mai avem China, Rusia, India, Brazilia – care înţeleg piaţa aşa cum vor ele (şi nu le ptem opri doar cu discursuri despre capitalism şi drepturile omului), iar noi nu le putem contrapune decât o societate îmbătrănită biologic şi foarte mulţumită de ea însăsi. iar aceste lucruri nu sunt bune sau rele, drepte sau nedrepte: sunt pur şi simplu realitatea pe care trebuie să o străbatem având în frunte această generaţie de politicieni făcuţi din cerneală şi pixeli.
si inca ceva: de la un capat la altul ma refer la maniera de-a conduce statele ca pe niste firme, de către niste oameni care n-au dovedit niciodata că se pricep la a conduce firme; nici n-ar avea nevoie de pricepere: nu lucrează cu banii lor. (in asta şi consta, poate, micul „succes” al fostelor ţări din est – la care faceţi vorbire – sofisticatele mecanisme financiare încă n-au apucat să le urce politicile pe burse:)
Bun articol, bune comentarii dl. Grosu. Am pus bookmark 🙂
…
Cel putin sa fim calmi, intrasingenti si cu mintea alerta. Vor urma ani interesanti, cum spunea cineva 🙂
,:)
exact la asta ma refeream cind am spus ca azi capitalismul financiar-bancar numai liberal nu e….INCEPIND DE LA MINUNATA PARADIGMA a banilor electronici care in final sunt platiti de noi toti iar GASCA europeana in care includ si gasca estica au intrat in jocul de culise al aranjamentelor…iar democratia nu e democratie,nici daca vine de la sociali-democrati nici daca vine de la dreapta liberala prin dialog social…deoarece aceasta masinarie nu poate sa mai faca fata asa cum este ea proiectata….in zona economica tendinta de a reglementa si taxa si supra taxa orice…iar tendinta spre care acestia ne indeamna de a consuma azi si platesti miine nu rezolva situatia…deoarece ei acum gasesc ca solutie imediata inflatia,dar asta nu poate sa mearga la infinit,aveti dreptate dar eu va spun de mecanismul gindiri in sine care acum scoate la iveala un cliseu ideologic gresit care sa constituit in UE si care a format grupuri de interese economice fara sa gindeasca macro asa cum initial a fost conceptul ca ideie…si asta e adevarat ce a-ti spus cu bancile,exemplific:”daca este ales intre regula generala a falimentului si o politica particulara de salvare a unei banci(prin acoperirea datoriilor cu bani publici….grupul „afectat”alege salvarea bancii si nu falimentul…si exemple sunt destule(in principiu nu este corect)…dar aici ei justifica alegerea in numele binelui general si ca prabusirea bancii ar putea duce la o cadere a sistemului bancar…ier urechile cetateanului care au un dram de economii acolo accepta tacit…fara sa stie ca face jocul grupului de interes si ca platind din banii publici datoriile bancii nu salveaza cei citiva zeci de mi de euroi ai cetatenilor ca buzunarele beizadelelor care nici nu ii mai intereseaza ca sunt „prosti”afaceristi sau nu…buzunarul lor e plin….mai argumentez in favoarea dumneavoastra si miine1
O seara buna!
„Această generaţie de politicieni făcuţi din cerneală şi pixeli” care „nu vede în construcţie decât contractele pe care trebuie să le plaseze finanţatorilor politici; şi din dezvoltare nu înţelege decât consum” corespunde, însă perfect tendinţei hegemonice a marilor bancheri, a globalizarii prin corupţie. Într-adevăr, ceva de neconceput pe vremea lui Thatcher, Khol…
Mult adevar , dar cine si cum va rezolva problemele ?
Viorel, daca sistemul nu se autorepara rapid, va crapa sigur! A fost destul timp de vorbit depre rezolvari, cine si cum …. cetatenii statelor care n-au facut nimic radical inca vor plati amarnic. Daca doar stau sa astepte pe cineva sa rezolve , vai de ei!
Excelent eseu.
cred ca asistam la inceputul sfarsitului societatii capitaliste de consum (consumul exacerbat tot consum este), am intrat deja in vrie, nu mai e o spirala obisnuita :). Un factor important care nu a fost luat in calcul in articolul de mai sus este si capacitatea pamantului de a se regenera, nu doar capacitatea de a ne hrani ci si de a mentine factorii climatici favorabili vietii comode in marile orase (ma refer la criza de apa potabila si incalzirea globala care va duce la cresterea nivelului oceanului planetar)- ce cauta clima in economia de piata? – ce cauta si politicul, sunt interconectate. Nu vad o iesire usoara, comparativ cred ca marea criza din 1929 va parea ca e un mic cos fata de un furuncul.
Nu există „legi ale Capitalismului”. Există doar LEGI: hoţii la puşcărie apoi la spânzurătoare.
Doar în mintea ideologilor pot exista „legi” asemeni celor propuse de dumneavoastră. A fost tot felul de indivizi care au căutat „legi ale istoriei” şi, de cele mai multe ori, s-a lăsat cu milioane de victime.