Întrebări şi puncte cheie:
• Astăzi, 25 mai 2014, pe continentul european se desfăşoară două scrutine cruciale: unul pentru viitorul Uniunii Europene (la finele unui „cincinal al crizei”), celălalt pentru evadarea Ucrainei de sub influenţa istorică a Rusiei (la finele Revoluţiei EuroMaidanului) şi intrarea Kievului pe o traiectorie definitiv occidentală;
• Primul vot vine pe fondul unei mari dezamăgiri economice, al doilea în urma unei mari speranţe politice, probabil ambele exagerate;
• Rezultatele nu vor indica, îndrăznesc să spun cu câteva ore înainte de închiderea urnelor, surprize deosebite faţă de perspectivele deja anticipate, nici la Bruxelles, nici la Kiev, dar consecinţele asupra noii Europe vor fi adânci;
• Avansul substanţial (faţă de alegerile din 2009) al partidelor naţionaliste, radicale, populiste şi eurosceptice1 arată că era integrării europene şi-a atins sau se apropie de limitele sale istorice;
• Participarea relativ scăzută la vot, în aproape toată Europa, este un semn că instituţiile democratice şi procesul politic european nu (mai) trezesc interesul alegătorilor, iar figurile deopotrivă vechi sau noi propuse de partide nu stârnesc, dintr-un motiv sau altul, entuziasmul europenilor. Este nevoie de o reformă convingătoare a politicii în Uniunea Europeană, care să oprească declinul suportului şi încrederii populare;
• Miliardarul Petro Poroşenko se profilează drept viitorul preşedinte al Ucrainei (declarat „pro-european”, deşi a fost ministru şi sub Iuscenko, şi sub Ianukovici, aşa cum se cuvine pentru un miliardar atent cu interesele sale), dar divizarea insurmontabilă a ţării rămâne o problemă pentru anii următori. Regimul de la Kiev va avea o serie de teste europene severe de trecut, şi nu aş fi excesiv de optimist privind europenizarea rapidă a Ucrainei, nici măcar a celei de vest; în Franţa, Marea Britanie, Ungaria, Cehia, Finlanda, Grecia etc.
• Deşi aparent opuse ca stare de spirit şi context regional, cele două voturi vorbesc în fapt despre acelaşi straniu paradox al proiectului integrării europene: cei care nu-l au vor să-l aibă, şi cel care-l au vor să renunţe la el;
• Va urma oare, după acest dublu vot de astăzi, europenizarea Ucrainei sau „ucrainizarea” Europei? Probabil, câte puţin din fiecare;
• Pentru clarificare conceptuală, aş spune că prin „ucrainizarea” Europei vom înţelege aici stimularea potenţialului conflictual existent la nivelul Uniunii Europene, respectiv creşterea riscului de dezintegrare politică, separatism, protecţionism, xenofobie, naţionalism exacerbat, intoleranţă etnică, revizionism, adică exact liniile de mesaj recente ale liderilor Marine Le Pen, Sarkozi, Nigel Farage, Geert Wilders, Vona Gabor, Tokes. Fiorul dezbinării începe să se simtă din nou în Europa, de la vest la est;
• Va rămâne ideea integrării europene mai atractivă pentru bunăstarea cetăţenilor din Uniune, decât perspectiva naţionalismului resuscitat, aşa cum a fost în ultimii 65 de ani, sau vom asista la inversarea curentului politic?
• În fine, putem anticipa că urmează prima legislatură europeană, după cea începută acum 25 de ani, care nu va mai aduce nicio extindere a Uniunii Europene!2
*
La ora când scriu acest articol, votul continental din 25 mai abia a început. Desigur, adevăratele concluzii se vor putea scrie numai după aflarea rezultatelor finale, strict teoretic marile surprize neputând fi excluse. Aceasta este, aşadar, ultima prognoză care mai poate fi făcută în regimul politic pre-25 mai. De mâine vorbim practic de Noua Europă, care se naşte astăzi din votul anemic, posomorât şi lipsit de entuziasm al europenilor, de la Lisabona până la Harkov.
Mai întâi, să discutăm despre Uniunea Europeană. Se încheie oficial „cincinalul crizei”, o perioadă tensionată şi complicată, începută cu sosirea crizei financiare globale pe continentul european, în 2009, continuată cu o criză ameninţătoare a datoriilor suverane şi a Zonei Euro (2009-2012), marcată de şomajul imens în rândul tinerilor din ţările sudice (peste 35-40%!), de neînţelegrile privind continuarea Acordului Schengen, de înrăutăţirea percepţiei publice locale asupra imigranţilor, de semi-eşecul programului Parteneriatul Estic, în care numai două state din şase au semnat/parafat Acordurile de Asociere etc.
A fost deci o legislatură a declinului şi neîmplinirilor, în care singurul succes (deloc de neglijat) pare să fie însăşi ideea că dezastrul a fost evitat şi că putea să fie mult mai rău…
Eurobarometrul indică, mai grav ca oricând, prăbuşirea încrederii europenilor în Uniunea Europeană, după izbucnirea crizei în Zona Euro. De la +10 procente la -22 procente în Franţa, de la +22 la -29 în Germania, de la +30 la -22 în Italia, de la +42 la -52 procente în Spania (!!!), de la +56 la +6 în Polonia, de la -13 la -56 în Marea Britanie.
Catastrofale cifre, am putea spune. Fireşte, oricine poate observa că această volatilitate a sentimentului pro-european s-a datorat căderii economice şi, pe fondul aceluiaşi mecanism, ar putea specula că o eventuală recuperare economică spectaculoasă a Europei va conduce la creşterea dorinţei de aprofundare a integrării sub cupola Bruxellesului.
Mă tem însă că reversul acestui declin istoric nu mai este atât de facil precum a fost scăderea încrederii, iar revenirea la cotele de după Războiul Rece este practic imposibilă, indiferent de mersul economiei. Orice ridicare e infinit mai dificilă decât demolarea.
Schulz sau Juncker? Respect propunerea fiecărui mare partid european, în fond sunt doi lideri politici experimentaţi, dar luxemburghezul Jean Claude Juncker pare de departe mult mai pregătit, tehnic vorbind, pentru funcţia de Preşedinte al Comisiei. 18 ani prim-ministru al micii şi prosperei sale ţări, mulţi ani lider al Euro-Grupului (sarcină deloc uşoară), Juncker a trecut incomparabil mai mult prin filtrul atribuţiilor executive decât contracandidatul său social-democrat, care nu a condus decât, timp de doi ani, greoiul, costisitorul şi lipsitul de responsabilităţi Parlament European.
Chiar şi liberalul belgian Guy Verhostadt, fost premier de succes, este mai „echipat” decât Martin Schulz pentru a conduce Comisia în următorii cinci ani, deşi vine în mod evident cu şansa a treia. Cu sprijinul liberalilor, Juncker poate forma o majoritate în Parlamentul European. Oricare din cei trei candidaţi va fi ales în fruntea „executivului” european, va avea un mandat aproape infernal, cu o minoritate de blocaj în Parlamentul European, cu un curent eurosceptic tot mai pronunţat.
Uniunea Europeană a ajuns la o răscruce în istoria sa. Legislatura care urmează va decide dacă proiectul actual va supravieţui sau va trebui căutată o altă formă de convieţuire a naţiunilor europene.
Ucraina. S-a scris şi se va mai scrie mult despre criza statului ucrainean. Ceea ce e mai interesant abia urmează, iar criza în Estul Europei este departe de a fi soluţionată odată cu alegerea unui nou preşedinte (legitim) la Kiev, fie el şi miliardar.
Ucraina va intra pe lungul drum al tranziţiei economice şi al reformelor structurale, va pierde probabil controlul administrativ asupra regiunii de est, va trece din nou prin criza gazului, şi mai ales va descoperi cât de multe lucruri trebuie corectate până la o (eventuală, dar deloc certă) aderare la Uniunea Europeană.
Banii nu vor curge spre Kiev. Naţionaliştii ucraineni vor afla că nu toate greutăţile ţării se trag de la vecinii ruşi. Consensul pro-europenilor se va sparge curând. Corupţia, sărăcia, protecţia minorităţilor, privatizările corecte, statul de drept sunt doar câteva din capitolele mari, interne, care vor trebui deschise urgent de noul regim, dincolo de disputele cu Rusia.
Occidentul nu va cauţiona la nesfârşit regimul de la Kiev, oricât de rusofob va fi (deşi, iertaţi-mă!, Poroşenko acesta seamănă izbitor cu Ianukovici, dar asta doar în poze, să sperăm…), iar duplicitatea tradiţională a Ucrainei, scăldată în ambiguităţile faliei pe care se află, nu va mai putea fi prelungită multă vreme.
Ucraina şi Republica Moldova nu vor prinde, în anii propriilor lor procese de integrare, aflate abia la început, cea mai fastă şi generoasă perioadă din istoria Uniunii Europene, iar orice ezitare sau pas greşit se va reflecta sporit in capitalele statelor membre şi la nivelul opiniei publice. Ce vom vedea în legislatura 2014-2019?
Va urma europenizarea Ucrainei sau „ucrainizarea” Europei? Probabil, câte puţin din fiecare.
1. Jose Ignacio Torreblanca and Mark Leonard, “The Continent-Wide Rise of Euroscepticism”, European Council on Foreign Relations, http://ecfr.eu/page/-/ECFR79_EUROSCEPTICISM_BRIEF_AW.pdf
2. Legislatura 1989-1994 a fost precedenta care nu a adus membri noi. Ulterior, toate legislaturile Parlamentului European au avut cel puţin o extindere: Austria, Finlanda şi Suedia în 1995 (mandatul 1994-1999), cele 8 state central şi sud-europene la 1 mai 2004 (mandatul 1999-2004), România şi Bulgaria la 1 ianuarie 2007 (legislatura 2004-2009), respectiv Croaţia la 1 iulie 2013 (mandatul 2009-2014).
Urmărește-ne pe Google News
