Ecuaţia bugetarilor în cheltuielile României, comparativ cu UE

Simplificat, datele consemnate în decursul timpului în execuţiile bugetare lunare publicate de Ministerul Finanţelor arată o pondere în ceea ce privește cheltuielile României cu personalul în totalul cheltuielilor bugetare undeva în jur de 20% după diminuarea forţată de împrejurări ( a se citi necesitatea de ajustare bugetară) din perioada de criză, cam 25% după aceea şi o creştere spre 30% în prezent după o uşoară repliere sub 27% în 2018.

Cheltuielile României. La actualul grad de colectare, majorarea impozitelor este inevitabilă

Evident, dacă cele 20% din perioada de criză nu au fost îndestulătoare, nici cele 30% la care s-a ajuns acum nu au cum să fie sustenabile în condiţiile unor încasări bugetare situate cam la 70% din standardele UE( ca procentaj în PIB).

Reamintim că raportarea se face la nivelul cheltuielilor în PIB, situat cam la 35% din PIB, mult sub cele peste 45% medie europeană, pentru că până la urmă vorbim de gradul de colectare a banilor la bugete. 

Printr-o simplă corelare aritmetică, dacă vrem să mergem cu cheltuielile României cu salariile bugetarilor peste pragul de 10% din PIB ( nivelul de 7% din PIB era recomandat în criză date fiind posibilităţile bugetului din acea vreme), ceea ce nu ar constitui o mare valoare din perspectivă europeană, atunci e musai să majorăm şi cheltuielile României spre 42% din PIB (dacă se aplică regula de trei simplă).

Continuând pe această logică, va trebui cumva să intrăm şi noi „în rândul lumii” cu veniturile bugetare peste cota de 40% din PIB, ceea ce prespune o creştere a nivelului de taxare ( dincolo de veşnica promisiune, dezirabilă şi puţin îndeplinită, a creşterii gradului de colectare).

Altminteri, nu putem să mergem pe termen lung şi cu veniturile pe la 32%-33% din PIB (cât e gradul de colectare, față de media de 42% a UE) şi cu partea ce revine salariilor pentru bugetari la 30% ca să ne dea pe final cele 10% din PIB (unii susţin chiar că vor fi cam 11% în 2019).

50% diferenţă de salarizare între stat şi privat nu va merge

Un indicator important, care ne arată problema majoră de strategie în materie de salarizare la nivelul întregii economii este poziţionarea cu totul atipică între statele UE a raportului între salariile din sectorul bugetar şi cele din sectorul concurenţial.

De la +28% în 2017 am făcut un salt la +34% în favoarea sectorului bugetar în 2018 şi ne îndreptăm ( potrivit datelor oficiale prognozate până în 2022) spre o stabilizare în jur de +45%.

Precizăm că nu am mai dat datele pentru 2017 deoarece ele nu sunt comparabile din motivul transferului contribuţiilor sociale de la angajator la angajat iar statistica este exactă inclusiv pentru învăţământ (unde 4,6% din personal activează în sectorul privat) şi sănătate şi asistenţă socială (12,5% personal în privat) şi, atenţie, nu include salariile pentru forţele armate şi personalul asimilat (MapN, SRI, MAI etc.). În treacăt fie spus, dacă ar fi incluse şi acestea, raportul bugetar/privat s-ar duce spre +50%.

Desigur, dat fiind că sectorul bugetar este market-maker pe piaţa munciii din România şi trage după el salariile din privat, este destul de dificil de spus de ce ar sta salariile din privat să bată pasul pe loc cu circa şapte procente sub media naţională, în timp ce la stat se merge pe +35% faţă de aceeaşi medie, timp în care diferenţele relative se vor majora sistematic în termeni nominali.

De remarcat şi faptul că majorările din sectorul bugetar se vor înjumătăţi ca procentaj în cei trei ani care urmează lui 2019, în pofida aşteptărilor create, precum şi că prognoza oficială vede o timidă revenire relativă a creşterii salariilor din privat de-abia prin 2021-2022, ceea ce rămâne de văzut cum se va transpune, de fapt, în realitate.

Cert este că un decalaj de 45-50% între stat şi privat la nivel de salarizare va fi foarte greu de menţinut în perspectivă, dintr-un motiv simplu: Nimeni, niciunde în lume nu poate funcţiona aşa, avantajele stabilităţii locului de muncă şi ale unei cariere pe termen lung fiind mult mai clare în sectorul bugetar.

Cheltuielile României. Cu toate astea, NU avem prea mulţi bugetari

În context, se va putea clama faptul că avem prea mult personal bugetar şi că salariile la stat vor putea fi menţinute pe calea scăderii numărului de angajaţi:

Nimic mai fals, potrivit aceloraşi uzanţe europene. Infograficul Eurostat în materie este cât se poate de clar în acest sens, cu România de departe pe ultimul loc în UE la ponderea personalului bugetar.

Contrar unui clişeu deja intrat în conştiinţa comună (probabil pentru a canaliza nemulţumirea pentru calitatea serviciilor publice), în loc să scadă, numărul angajaţilor la stat va trebui să crească. Şi nu oricum, ci cu vreo 50% dacă vrem să ne ducem spre media UE, de care s-a apropiat Ungaria, sau măcar cu o treime, pentru a ne alinia la cele 20% atinse de Polonia.

Nu vorbim aici de state nordice dezvoltate şi supertehnologizate, unde nu se miră nimeni de ce peste 30% din angajaţi lucrează în sectorul bugetar ( Suedia, Danemarca, Belgia sau Franţa). Şi unde legătura între factorul uman implicat ( cu costurile aferente) şi calitatea serviciilor sociale este evidentă.

Mai grav, noi avem şi relativ puţin angajaţi, la o rată de angajare din populaţia în vârstă de muncă de-abia ajunsă aproape de pragul de 70%, în timp ce referinţa Suedia a trecut de 80%. Cu alte cuvinte, dacă am fi avut mai mulţi angajaţi, ar fi fost nevoie, pentru a păstra proporţiile europene, de încă şi mai mulţi bugetari.

Desigur, nu neapărat cu aceleaşi ocupaţii şi randament din prezent, cu îmbunătăţiri în selectare şi în structura de activitate.
Care ar trebui pliată, la fel ca şi numărul bugetarilor, pe nevoile populaţiei şi nu pe necesităţile personale sau tot felul de sinecuri. Situate încă în prea multe cazuri, după modelul din perioada socialistă, când PCR-ul era la putere (PCR adică pile, cunoştinţe, relaţii).