România a revenit anul trecut exact la aceeași productivitate pe ora lucrată ca și în anul 2008, după ce a traversat un moment de minim în 2010. Datele Eurostat arată un nivel al productivității în țara noastră de doar 17,4% din media UE 28 și de numai 15% față de media Zonei Euro. Altfel spus, pentru a ajunge la productivitatea medie europeană ar trebui să ne majorăm productivitatea muncii cam de șase ori iar pentru a accesa în aceiași termeni Zona Euro de șapte ori.
Explicația diferenței considerabile dintre performanța de productivitate și nivelul de 54% PIB/locuitor față de media UE, care arată cu mult mai bine la o privire sumară, provine din nivelul mult mai mic al prețurilor practicate la noi și din numărul mai mare de ore lucrate de către o persoană. Evident, evoluția cursului de schimb a jucat și ea un rol important.
(Citiți și: ”Atenție la productivitatea totală: Situația și perspectivele”)
În cazul primului factor menționat, coeficientul de transformare a prețurilor pentru a reflecta aceeași putere de cumpărare este de doar 59,1% față de referința Belgia (date Eurostat pentru 2013, update în 23.05.2014). Nivel cu care am ajuns să avem cele mai mici prețuri din UE, după ce Bulgaria a urcat la 59,3%, potrivit aceleiași surse de date.
Cât privește al doilea factor amintit mai sus, studiul Eurofound pentru 2012 ne plasa pe primul loc în rândul statelor UE la numărul de ore lucrate săptămânal, cu 41,2 ore, înaintea Luxemburgului (41,1 ore), Marii Britanii (40,8 ore) și Germaniei (40,5 ore). Pentru referință, merită amintite și valorile din Bulgaria (40,2 ore), Italia (38 ore), Franța (37,9 ore) și Finlanda (37,6 ore, timpul minim la nivelul UE).
***
Productivitatea muncii pe ora lucrată se calculează ca produsul real al activității economice (Produsul Intern Brut deflatat, măsurat în creștere succesivă de volum cu anul de referință 2005) pe unitatea de muncă efectuată (măsurată prin numărul de ore lucrate).
Această modalitate de calcul a productivității muncii oferă o imagine mai bună a evoluțiilor privind productivitatea muncii dintr-o economie. Ea elimină distorsiunile introduse de structura diferită între economiile naționale și între diferiți ani pentru aceeași economie națională, între cei care lucrează cu normă întreagă și cei care lucrează cu normă parțială.
***
De remarcat că din punct de vedere al evoluției în timp, din 2008 încoace, cu o diferență zero de productivitate pe ora lucrată, România se situează între cele 17 țări care și-au îmbunătățit productivitatea (Irlanda conduce detașat, cu un plus de 3,8 euro, în pofida scăderii semnificative din 2013) și cele șase state în care productivitatea a scăzut ( Grecia fiind în situația cea mai neplăcută, cu -2 euro).
Dacă se face raportarea la baza constituită din anul 2005 și se obțin evoluțiile procentuale de la an la an, se obține tabloul de mai jos, în care se pot observa scăderi în 2009, 2010 și 2012.
Revenirile după perioada manifestării efectelor crizei economice modiale se observă doar în 2011 și 2013, când s-a și refăcut plafonul de 120% față de anul 2005.
Interesant este că datele oficiale privind evoluția productivității muncii în industrie pentru același interval de timp arată cu totul altfel. Mai precis, în perioada 2008 – 2013, productivitatea muncii (calculată în lei pe lucrător) ar fi crescut cu circa 60% iar producția industrială cu 21,6%.
Ceea ce implică, în treacăt fie spus, o reducere la 76% a numărului de lucrători și/sau ore lucrate.
Industria reprezintă numai 30% din PIB dar dă tonul în întreaga economie. În aceste condiții, ar fi foarte interesantă pentru factorii de decizie ai statului o analiză care să arate cum se face că productivitatea pe ora lucrată, fie ea și în euro și fără să țină cont de diviziunea full-time/part-time a bătut pasul pe loc. Și ce ar trebui să înțelegem din nivelul de doar 17,4% al acesteia față de media europeană.
(Citiți și: ”România atipică: Decalajele dintre economie, PIB și societate. Indicatorii macro prin criză”)
Cel mai probabil, avem de-a face cu o medie derutantă între un număr mic de activități eficiente și un număr mare de activități mai puțin sau deloc viabile în condiții de competiție europeană și de salariu minim care să asigure subzistența unei familii. Ceea ce înseamnă că măsurile economice nu pot fi luate uniform. Pentru a fi corecte, ar trebui diferențiate după un factor esențial: productivitatea pe ora lucrată.
