Dosarul Energiei: Când politica merge împotriva interesului public

În lunga perioadă a tranziţiei, guvernele României şi autorităţile locale au alocat miliarde de Euro unor intreprinderi din sectorul energiei, în numele unor cerinţe fictive de securitate naţională şi socială.

Contextul: Guvernele au obişnuit unele companii de energie cu subvenţii permanente

Au fost şterse datorii la bugete, finanţate investiţii sau/şi achiziţii de combustibili, stabilite tarife peste preţul pieţei pentru producătorii necompetitivi, sau sub nivelul pieţei pentru consumatori privilegiaţi. Alocări influenţate de interese de grup au fost acordate şi unor categorii de surse regenerabile de energie.

Încercăm să arătăm că ratarea evidentă a ţintelor revendicate are o cauză comună: bani alocaţi fără analiză comparativă a costului în raport cu beneficiul, pentru servicii publice similare. Această practică larg răspîndită în România nu e conformă cu regulile UE privind serviciile(publice) de interes general (SIG).

Serviciile de Interes General în Uniunea Europeană

SIG reprezintă în UE o componentă a măsurilor pentru coeziune economică şi socială.

SIG „economice” trebuie să vizeze atingerea de Obiective de Interes Public (OIP),stabilite de autorităţi publice responsabile, într-un proces democratic.Furnizorii de servicii sînt întreprinderi publice sau private ce pot beneficade scheme de sprijin financiar, derivînd din combinaţii de taxe şi sarcini impuse consumatorilor. Cele mai importante SIG „economice” se localizează în sectorul energiei şi le corespund OIP precum siguranţa (securitatea), continuitatea şi calitatea furnizării de energie, accesul tuturor grupurilor sociale la energie, protecţia mediului şi creşterea eficienţei energiei.

În ceea ce priveşte securitatea furnizării de energie, investiţiile în infrastructură sînt considerate cruciale în al treilea „pachet UE al liberalizării”.
UE susţine financiar Planul Prioritar de Interconectare, parte a Strategiei Europene în domeniul energiei, inclusiv prin credite acordate de către Banca Europeană de Investiţii. Planul cuprinde proiecte de de interes comun, inclusiv programul TEN-E pentru construirea de linii electrice magistrale. Tot din raţiuni de securitate a furnizării, reglementările UE permit şi ajutoare de stat pentru unele companii în dificultate, dar numai dacă schemele financiare de sprijin nu distorsionează comerţul pe pieţele europene. Pentru protejarea mediului, sursele alternative de energie sînt o soluţie de bază.

Ca reguli generale, finanţarea publică a SIG – de la bugete, prin tarife speciale sau pe baza de solidaritate – trebuie să nu distorsioneze nici concurenţa în piaţă şi nici profitul furnizorilor, şi să fie justificată de studii socio–economice comparative de planificare, bazate pe analiza cost – beneficiu. Cu excepţia accesului la energie în zonele rurale, sprijinit prin programele structurale şi de coeziune ale UE, statul membru îşi păstrează responsabilitatea definirii, alocării (desemnării furnizorului) şi finanţării costurilor adiţionale ale SIG, prin legislaţie naţională sau reglementări municipale.

SIG în legea energiei din România…

Securitatea furnizarii de energie e la noi şi mai tributară investiţiilor în sector. Din nefericire, însă, Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nu raspunde prea clar potenţialilor investitori în sectorul de generare la întrebări esenţiale: cum ? unde? de ce? şi cît? intenţionează statul român să atragă investiţia privată.
Legea nu e clară nici în ceea ce priveşte responsabilităţile instituţionale privind dezvoltarea şi flexibilizarea reţelelor electrice şi, în ultimă instanţă, privind funcţionarea sigură a sistemului de energie electrică.

Spre deosebire de UE, SUA, Anglia, Germania şi numeroase alte state dezvoltate, noi Nu avem un program sprijinit de stat pentru magistralele de transport vizînd eliminarea congestiilor şi transmiterea energiei regenerabile. Introducînd termeni cu definiţie laxă, cînd nu e incertă, Legea lasă loc la multiple interpretări şi pentru celelalte OIP.

De pildă, se „garantează” la niveluri „rezonabile” de calitate şi preţ un aşa-zis serviciu universal pentru clienţii casnici şi clienţii noncasnici (sic!) mici. Tot „garantat” e şi accesul la reţelele electrice al surselor regenerabile şi în cogenerare de înaltă eficienţă (definită altfel decît în directiva UE), în timp ce guvernul şi nu legea le hotărăşte schemele de sprijin.

Preţurile se reglementează la „costuri justificate”, iar consecinţele liberalizării preţurilor se contracarează numai pentru consumatori „vulnerabili” de tipul asistaţilor social.

…şi niște exemple din practica curentă

Contribuabilul şi consumatorul de energie român plăteşte din greu lipsa de rigoare a legislaţiei în ceea ce priveşte definirea, alocarea şi finanţarea SIG.

Termocentralele funcţionînd pe huilăau primit permanent ajutoare de stat considerabile, şi totuşi, datorează sume enorme. Numai în perioada 2007-2010 le-au fost acordate 1,29 miliarde de leipentru “garantarea securităţii aprovizionarii cu energie”, fără ca cineva să fi putut dovedi că producţia lor, de altfel modestă, asigură această securitate la costul cel mai mic.

Datorii de peste 800 de milioane lei înregistra şi SNLO înainte de a fi înglobată în Combinatul energetic Oltenia, ca soluţie de ocultare a situaţiei. Pe de altă parte, unităţile CEO au luat credite de peste o jumătate miliard de Eur, majoritatea garantate de stat, numai pentru a echipa cu instalaţii de desulfurare toate cele 11 grupuri energetic de 330 MW funcţionînd pe lignit. Le obţin în acest fel premise de funcţionare, dar la randamente de generare şi mai mediocre decît le aveau în proiectele de acum 30 – 40 de ani, fapt ce nu le oferă şanse reale de a deveni competitive în piaţa liberă.

Politica de reabiltare fără schimbare de tehnologie, practicată pe scară largă, le-a apropiat şi mai mult de faliment, dar guvernul a decis (si ANRE s-a executat) noi subvenţii fără bază justificativă, mascate ca reguli preferenţiale de acces şi de vînzare a energiei în piaţă(HG 138/2013).

Şi centralele de cogenerare au primit sistematic subvenţii discreţionare, atît pentru aşa-zisele investiţii de modernizare, cît şi pentru acoperirea costurilor de producţie. Numai prin programul “Termoficare 2006 – 2009”s-au irosit peste 600 de mil. lei din bani publici în investiţii fără rost. La sfîrşitul intervalului, o gigacalorie costa 217 Lei, din care 94 lei veneau de la guvern şi de la municipalităţi.
Cum ajutorul de stat trebuia ascuns, dar şi crescut,ANRE a luat drept pretext Directiva 2004/8/CE calificînd firmele din domeniu drept „cogenerare de înaltă eficienţă”, şi acordîndu-le un bonus de peste 133 lei/Gcal.

Mai trebuie observat că schema de sprijin este dată greşit în administrarea reglementatorului în energie, şi nu autorităţii responsabile de OIP care justifică cogenerarea. De la introducerea bonusului, pentru încălzirea centralizată din oraşe se cheltuieşte 1 mld. Lei/an, pe spezele tuturor consumatorilor de energie electrică, inclusiv a celor de la sate.

Cum era de aşteptat, bonusul nu a dus nici la investiţii şi nici la calitate mai bună a serviciului, performanţele economice ale furnizorilor continuînd să se degradeze. În loc să revizuiască schema de sprijin, greşită, autorităţile caută alte miliarde de Eur pentru investiţii, din împrumuturi. De asemenea, fără vreo analiză cost – beneficiu.

Pentru un MWh achiziţionat de la unele surse alternative s-a stabilit un număr exagerat de mare de certificate verzi, în ciuda rezervelor serioase ale Comisiei Europene. Fără analize comparative între tehnologii, fără raportare la costul extern al energiei poluante înlocuite.

Acum, cînd costul a devenit evident mai mare decît beneficiul, guvernul vrea să schimbe intempestiv regula, sub motivul impactului nesustenabil asupra tarifului la consumatori. Dar şi impactul este prezentat exagerat, pentru că se omite deliberat efectul de scădere a preţului energiei odată cu reducerea achiziţiilor de la cele mai scumpe termocentrale. Altfel spus, certificatele au crescut într-adevăr preţul la consumatorul de energie, dar într-o măsură mai mică decît a facut-o achiziţiile din ce în ce mai scumpe de la unii producători termo.

Într-un plan mai larg, decidenţii de la noi au văzut integrarea energiei regenerabile variabile numai ca o problemă de surse, neglijînd devoltarea complementară a reţelelor şi facilităţilor de echilibrare; pentru acestea, nu s-au întocmit programe şi scheme de sprijin.

Nici accesul la energie al consumatorilor casnici nu e sprijinit de o prevedere legală clară. Tarifele continuă să fie administrate politic prin intermediul ANRE, care foloseşte în acest scop părţi din rentele societăţilor Hidroelectrica şi Nuclearlelectrica, şi o parte din banii consumatorilor economici mici.

Concluzii

Confruntată cu o acută penurie de fonduri şi un climat social tensionat, România nu-şi mai poate permite să acorde ajutoare de stat în sectorul energiei fără stabilirea interesului general pe baze democratice şi transparente.

Acoperirea din bugetele publice a costurilor de producţie şi de capital ale întreprinderilor de stat a dus la irosirea de foduri şi la perturbarea pieţei, nu a stimulat creşterea eficienţei şi nici a economisirii. Sistemul e inechitabil în esenţa sa, pentru că beneficiarii privilegiaţi sînt întreprinderile cu costuri mari şi consumatorii care consumă mult. Toate schemele de sprijin – pentru securitatea alimentării cu energie, protecţia mediului şi accesul la energie – trebuie să aibă un suport clar în legislaţie şi să respecte normele UE privind justificarea SIG. Trebuie ca reglementatorul în domeniul energiei să nu mai fie antrenat în misiuni sociale, iar autorităţile ce răspund de obiective de interes public să raporteze asupra alocării şi folosirii fondurilor.

***

Jean Constantinescu este consultant și cercetător în Energie, fost președinte al ANRE și coordonator din partea International Resources Group pentru proiectul USAID. A participat la înființarea majorității instituțiilor de reglementare românești din domeniul Energiei.