Doi președinți și încă unul

Asa cum am vazut in articolul precedent, singura posibilitate de a actiona politic in lumea in care traim ar fi modul pragmatic, cateodata sustinut de niste idei cu un fel de nuanţare etică, alteori oportunist, si in majoritatea cazurilor – cinic. Am hotarat sa incerc o analiza a politicii post-decembriste prin prisma faptelor celor trei Presedinti pe care i-a avut Romania in aceasta perioada.

Problema ar fi ca toti sunt inca in viata si ultimul este inca la inceputul celui de-al doilea mandat, deci nici vorba de istorie, ci numai publicistica de o calitate pe care numai cititorul va sti sa o aprecieze sau nu. Desi am preferinte clare printre cei trei Presedinti, am sa incerc, atat cat pot, un demers onest de o obiectivitate subiectiva. Oximoronul nu-mi apartine, fiind folosit deseori de marii jurnalisti anglo-saxoni, cu care numai superficial am curajul de a ma compara.

Demersul pe care il incerc, adica de trecere in revista a celor spuse fata de cele facute de cei trei Presedinti, se bazeaza bineinteles pe adevaruri extrem de personale, adica ceea ce consider ca ar fi adevarat. “Noua medie” ne pune pe masa atat de multa informatie ca fiecare dintre noi poate sa-si construiasca un “adevar personal”, profund diferit de un alt “adevar personal”, al unui interlocutor intamplator. Bineinteles, ambele “adevaruri personale” pot fi extrem de departe de adevarul faptic, poate mult mai simplu decat ambele enunturi particulare. Oamenii prezentului isi traiesc o istorie bazata pe “adevarul personal,” obtinut mai mult sau mai putin fara nici un filtru al obiectivitatii, atat cat aceasta poate exista.

“Adevarul personal” nu face parte din istorie, dar pentru un individ oarecare este singurul “adevar valabil.” O vedem prin violenta discursului pe internet, comentariile care incearca sa impuna un “adevar personal” asupra altui “adevar personal”, bineinteles ca din aceasta ecuatie se exclud “derbedeii ideologici”, platiti sau nu.

Parintele fondator al democratiei originale si al capitalismului de cumetrie post decembriste este Ion Iliescu. Nu cred ca cineva il va putea caracteriza pe Ion Iliescu mai bine decat au facut-o tovarasii lui ideologici la inceputul carierei lui politice. Fişa de cadre din 1953 a fostului preşedinte dezvăluie câteva dintre trăsăturile unei personalităţi în formare, care a ramas in aceiasi parametrii probabil pana in zilele noastre.

Scrie in fişa: [episodul URSS] „S-a încadrat în munca politică. (…) Este un tovarăş modest şi are atitudine tovărăşească faţă de studenţi. Tovarăşul are ca lipsuri aceea că nu este destul de exigent faţă de lipsurile tovarăşilor cu care lucrează, trecând cu vederea lipsurile tovarăşilor în care are mai multă încredere. De asemenea, este pripit când trebuie să ia unele hotărâri. Are nivel politic şi este disciplinat în muncă”.

Lipsa de exigenta a lui Iliescu-Presedinte a creat niste monstrii ai tranzitiei, imbogatiti cu japca prin jaful avutiei nationale. Hotararile pripite ne-au costat scump si dobanzile acestor hotarari le platim si astazi.

Ce putem să-i reprosam lui Iliescu? In primul rand, furtul revoltei populare inceputa pe 16 decembrie la Timisoara si continuata la Bucuresti pana in 22 decembrie ‘89 si transformarea ei in lovitura de stat. In al doilea rand, manipularea unor largi categorii sociale şi instigarea la forţă au ţinut loc de program de guvernare înainte de 1992. Aceasta manipulare a fost coordonata de camarila criptocomunista si de ramasitele pro-sovietice ale stalinismului romanesc. (Brucan, Militaru, etc.). In al treilea rand, democraţia explicata cu bastonul prin mineriadele “invitate” de Ion Iliescu si refuzul sistematic de a adopta punctul 8 al “Proclamatiei de la Timisoara”, implicit promulgarea unei legi a lustratiei. Si in sfarsit – moşirea capitalismului de cumetrie, inceput cu transferul proprietăţii din sectorul de stat în cel privat (Legea 58/1991), asa numitele “cuponiade”, care au transformat multe din fabricile şi uzinele care, mai bine, sau mai rău produceau ceva, chiar dacă erau depăşite tehnologic, dar au fost reduse la ruine. Beneficiarii adevarati ai acestor “cuponiade” au fost fraţii Păunescu, Cristescu, Sorin Ovidiu Vîntu, familia Voiculescu.

Ce nu putem să-i reprosam lui Iliescu? Nu avem cum sa-i reprosam lui Iliescu faptul ca astazi, dupa aproape douazeci si unu de ani de la revolutia din ’89, dansul este reprezentantul ultimativ al mentalitatii majoritare a electoratului romanesc. Majoritatea romanilor continua sa vada in comunism un ideal care a fost alterat de alti romani, care nu au inteles cum trebuia “aplicat” comunismul. In clipa cand 72% dintre români cred că statul ar trebui să asigure locuri de muncă, 52% că ar trebui să planifice economia, 44% că ar trebui să stabilească preţurile, iar 43% că ar trebui să repartizeze locuinţe. De asemenea, 15% îşi doresc un stat care să desfiinţeze partidele politice, iar 2% unul care să limiteze libertatea de expresie. Aceasta majoritate este reprezentata fara indoiala de primul Presedinte al Romaniei si va fi reprezentata de el atat cat va exista.

Al doilea presedinte al Romaniei, Emil Constantinescu, a fost fara dubiu “oglinda” dreptei romanesti, intr-un cuvant – o existenta imaginara in constiinta romanilor, care sunt intotdeauna de dreapta, dar doresc masuri economico-sociale de stanga. Imposibilitate de coagulare si guvernare coerenta, conform promisiunilor pre-electorale. Program de guvernare imposibil, cadre profesionale inexistente si mai mult decat toate lipsa reformelor necesare pentru transformarea institutiilor statului in institutii performante, bazate pe civism si profesionalism.

Ce putem să-i reprosam lui Constantinescu? In primul rand, lipsa de viziune in administrarea si conducerea Aliantei CDR, care s-a dovedit a fi ineficienta si cazuta prada jocurilor politice in interiorul partidelor “istorice”, infiltrate la greu de fostii membrii ai maleficelor servicii secrete ceausiste.

In al doilea rand, criza financiară din ’98, când România a fost la un pas de incapacitatea de plată. Continuarea legiferarii “Legilor proprietăţii”, care au devenit legile corupţiei. Aceste legi au introdus debandada in regimul terenurilor şi imobilelor din România si care n-a fost clarificat nici pana astazi; ele au favorizat corupţia din sectorul public si au sporit averile unor functionari publici. Si in al treilea rand, graţierea nejustificabila a lui Ion Coman, cel care condusese reprimarea revoluţiei din 1989 la Timişoara, direct reponsabil de moartea a 75 de persoane.

Care au fost meritele Presedintelui Constantinescu? Constantinescu a îndreptat ţara spre intrarea în NATO şi UE, a promovat sistemul de transport al petrolului şi gazelor din Asia Centrală în Europa Centrală (conducta Constanţa-Trieste) si poate cel mai important lucru – a intrerupt “corporatismul de stat” de sorginte ilisceana, indreptand Romania spre economia de piata, inca nerealizata in totalitate pana in zilele noastre.

Despre Presedintele Basescu voi discuta saptamana viitoare, sperand ca pana atunci imi voi putea clarifica cateva date necesare acuratetii analizei.

Theophyle