Despre utilitatea valorilor în politică

Daca vei intreba orice politician, din orice tara din lume, daca politica necesita practicarea unor valori pentru a promova niste idealuri, vei primi fara indoiala un raspuns afirmativ. Sunt absolut sigur ca sunt politicieni care chiar cred si poate aplica ceea ce cred, majoritatea nici macar nu gandesc in acesta directie. Bineinteles nu se scoala omul dimineata si se intreaba cum sa promoveze ceea ce a promis electoratului, dar cand este cu mana ridicata pentru sau contra se intreaba el? Problema este fara discutie bivalenta.

In primul rand ar fi sistemul electoral, care poate sau nu sa-i impuna alesului public, adica politicianului, respectarea unor promisiuni. Sistemul in care partidul prevaleaza (“pe liste”) implica respectarea disciplinei de partid, sistemul reprezentativ (“uninominal”) implica, cel putin teoretic, o hotarare care ia in considerare electoratul propriu, care este sau nu partizan.

Am vorbit in articolul anterior despre “valorile protejate”, intrebarea ar fi daca aceste valori pot exista cu adevarat in viata unui politician. Valorile protejate (protected values) sunt exact acele lucruri pe care un individ, membru al societatii nu are voie sa le incalce din cauza unei etici religioase, civice sau profesionale care ii impun acest comportament. Un medic este legat de “Jurământul lui Hippocrate”, un inginer nu va construi un pod sau o casa stiind ca antreprenorul doreste sa “economiseasca” niste bani si niste oameni pot muri din cauza acestor economii. Un avocat nu-si va trimite clientul la puscarie nevinovat pentru ca nu a pregatit procesul cum trebuie si nici un judecator nu va judeca stramb luand mita. Teoretic! Pentru ca practic lucrurile ar putea sta altfel, deci politicianul nu ar fi singurul care nu respecta aceste “valori protejate”. Respectarea sau incalcarea lor este dependenta de cutumele societatii respective. Deci valorile protejate sunt dependente de geografia societatii si a sufletului individului in cauza.

Cand vorbesc de geografia societatii ma refer la propriu si cand vorbesc despre geografia sufletului bineinteles ca ma folosesc de o metafora. Scriam acum cateva zile de ce cred eu ca globalitatea (nu globalizarea!) a fost un esec – “Lumea incepe sa inteleaga ca exista dincolo de bine şi de rău si ca ceea ce definim noi ca bine nu este neaparat bine la celalalt capat al pamantului si ceea ce este rau la fel. Cum putem explica unui japonez supravietuirea cu orice pret cand pentru el onoarea este mai de pret decat viata si sinuciderea, un pacat pentru mine, este un privilegiu care-l scapa de dezonoare. Cum putem explica “cultura tineretii” unui chinez dupa 50 de generatii de Confucius. Sa vinzi aceiasi blugi sau acelasi hamburgher nu este globalizare. Sa-l intelegi pe om este! Aici s-a terminat povestea – vom ramanem sa vindem si sa cumparam bunuri – restul ramane de vazut! “– nu-mi ramane decat sa decid ca “valorile protejate” pot fi o alegere libera a unui politician, nu pot fi insa o regula generala legata de un contract social ca acelora care presteaza o profesiune liberala.

Atunci ? Politicianul este liber de orice obligatie impusa de etica? Nu, in nici un caz! Un politician modern ar trebui sa-l citeasca si sa-l inteleaga pe John Stuart Mill (1806 – 1873), care a sustinut ca utilitatea este fundamentul moralei. Intr-o fraza – Acţiunile sunt corecte proporţional cu tendinţa lor de a promova fericirea şi sunt incorecte în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin noţiunea de fericire Mill înţelege prezenţa plăcerii şi absenţa durerii, dar termenul de plăcere trebuie înţeles într-o accepţiune generală, care nu înseamnă doar plăcere fizică ci şi morala”. [Utilitarianism / Utilitarismul- 1861]

Diferit de predecesorii sai, John Stuart Mill are în vedere distincţia binelui personal fata de binele public. Mill este conştient că un obiectiv ca acela de a ajusta binele personal în funcţie de binele public este un demers dificil, care nu poate fi atins cu uşurinţă. El consideră că sacrificiul unui individ poate fi considerat cea mai înaltă virtute. Cunoasteti voi oameni atat de virtuoşi pentru a indeplini aceasta cutuma, cam de mult uitata? Ultimul de care imi aduc aminte acum ar fi Petre Carp.

Deci raritatea ne obliga sa apelam la o ultima nuanţare etică (politică) posibila – pragmatismul. Sau cum il numea Charles Sanders Peirce (1839 – 1914), contemporanul lui Carp, „pragmaticismul”. Dupa cum se stie, pragma in greaca este actiune. Deci pragmatismul sau pragmaticismul implica actiunea. Ce fel de actiune – aici se pune intrebarea – poate fi o actiune benefica sau una extrem de malefica. Pragmatismul politic implica abandonarea unui ideal din cauza unor probleme nerezolvabile, pentru un altul mai facil de implementat, cu posibilitati mai bune de succes.

Un alt contemporan al lui Carp si al lui Peirce, William James scria ca – adevărul unei opinii sau credinţe [politice sau sociale] constă în statutul ei de regulă a acţiunii. Altfel spus, pragmatismul indică ideile adevărate dupa succesul acestora în experienţă. O idee nu este adevarată independent de experienţă, abia aplicarea ei în concret, consecinţele ei benefice în practică îi acordă valoare de adevăr [Pragmatism: A New Name for Some Old Ways of Thinking]

Bun! Putin cam multa filozofie pentru un sfarsit de saptamana. Saptamana viitoare vom discuta despre trei Presedinti si dilemele lor etice existente sau lipsite cu desavarsire. O sa iasa cu scandal, va promit!

Un weekend placut!

Theophyle