De ce în România salariile nu au ținut pasul cu PIB-ul. Munca altora în PIB-ul altora

Conform datelor oficiale publicate de Institutul Național pentru Statistică, Produsul Intern Brut a crescut în termeni reali cu numai 34,4% între 1990 și 2011 (respectiv 26,9% între 1989 și 2011).

Ritmul mediu anual de majorare a PIB pe parcursul acestor 22 de ani a fost de numai 1,35% pe an. Salariul mediu consemnat în luna august 2012 a fost, tot în termeni reali, cu 19,8% mai mare față de cel din luna octombrie 1990, ultima de dinaintea liberalizării prețurilor ( motiv pentru care este și utilizată drept lună de referință în calculele statistice).

Salariile și costul forței de muncă în PIB-ul românesc

În termeni nominali și lei vechi, PIB a crescut de la 857,9 miliarde lei la 5.785.519 miliarde lei însă ajustarea cu deflatorul care asigură comparabilitatea între rezultatele de creștere economică din ani diferiți a redus această majorare la numai cei ceva mai mult de 34% aminitiți. Dar salariile nu au ținut pasul cu această majorare.

Din octombrie 1990 până în august 2012, salariul mediu de 3.414 lei vechi a crescut, tot în termeni nominali, la 15.340.000 lei vechi. Sumă care în fapt, ajustată cu indicele prețurilor de consum cumulat pe cei 22 de ani analizați ( 378.394,96%), reprezintă doar 4.054 lei vechi. De unde rezultă că majorarea salariilor a fost de doar 18,7%.

Față de situația în care s-ar fi păstrat ponderea salariilor în PIB în decursul timpului, doar 55% din creșterea de PIB s-a dus către salarii. Mai mult, numărul de salariați s-a diminuat de la circa 8,1 milioane persoane la 4,5 milioane persoane, ceea ce reprezintă tot 55%. Din combinarea efectelor, rezultă că ponderea salariilor nete în PIB a coborât la aproximativ 30% din cea existentă în anul 1990.

Desigur, este vorba despre sumele ajunse efectiv la cei aflați într-o activitate înregistrată oficial, conform definițiilor statistice în vigoare. Altminteri, costul forței de muncă a crescut considerabil din cauza taxelor și impozitelor mult mai mari achitate în prezent, cu un raport de peste 1,8 la 1 între cheltuielile necesare pentru un loc de muncă legal și banii încasați de salariat.

O parte din această creștere a fost generată de majorarea numărului de primitori de pensii, de la circa 3,6 milioane persoane în 1990 la 5,4 milioane persoane în prezent și de extinderea prestațiilor sociale pentru susținerea celor nevoiași (venit minim garantat, ajutor de încălzire ș.a.m.d.). De reținut că și pensia medie reală se afla într-o situație similară cu salariile, potrivit ultimelor date de pe site-ul CNPAS ( instituția care asigură plata pensiilor la nivel național) la 117,3% față de cea din luna octombrie 1990.

O altă parte din creșterea economică a fost extrasă în beneficiul proprietarilor de întreprinderi, care au investit, au creeat și au menținut locuri de muncă. Aici datele lipsesc cu desăvârșire și, de aceea, nivelul cu care forța de muncă a fost ”taxată” de capitalul privat nu poate fi decât dedus cu aproximație. Dacă, de pildă, cam o treime din creșterea economică reală s-a dus în beneficiul celor care sunt în activitate și o treime către îmbunătățirea protecției sociale sub diverse forme, treimea rămasă nu poate fi decât atribuită în beneficiul celor care au deținut societățile comerciale angajatoare ce au obținut profit.

Salariu & productivitate: la noi și în UE

Cert este că, pentru a avea o imagine mai clară asupra calității de angajat în România, se poate face un calcul în privința sumelor ce ar putea fi câștigate pe întreaga perioadă de activitate. Să zicem, într-o situație fericită, de 40 de ani de muncă adică 480 de luni de plată. Evident, media reală este mai redusă din cauza problemelor de sănătate, a șomajului etc.

În acest caz fericit, la nivelul lunii august 2012, un salariat poate conta în întreaga lui carieră pe circa 163.000 euro, la un salariu mediu de 340 euro, și pe mai puțin de 57.000 euro la salariul minim net de 118 euro. Adică foarte puțin dacă se ține cont de locuință, sănătate, mâncare și toate cele necesare traiului personal și al membrilor de familie care nu muncesc.

Să vedem, totuși, dacă productivitatea mai redusă a muncii justifică, totuși, plata la acest nivel salarial, din perspectiva practicii din alte țări UE. La nivelul anului 2010, pentru care Eurostat a reușit să ofere centralizarea datelor pentru marea majoritate a statelor membre, situația se prezenta după cum urmează ( cu precizarea că venitul brut este cu circa 40% mai mare decât cel net în cazul României, din cauza impozitelor percepute pentru bugetele sociale și pe venit):

Răspunsul este negativ. Decalajul de productivitate nu justifică plata unui salariu atât de mic, nici față de țările occidentale mai dezvoltate și nici față de țările foste socialiste care au intrat înaintea noastră în UE.

La o productivitate ceva mai mare decât dublă față de cea a angajatului român, angajații din Occident primesc sume brute de circa șapte ori mai mari.

Chiar și în țări situate cu productivitatea muncii la 70% -80% din media UE, dar cu ceva mai mult de 50% față de România, precum Portugalia și Slovenia, salariile sunt triple. Mai la est, decalajele dintre salariile relative și productivitatea relativă se mai atenuează dar rămân în defavoarea României, singura țară care se află într-o situație și mai slabă fiind Bulgaria.

… și costul diferenței de competitivitate

Desigur, în Occident impozitele necesare funcționării mai bune a statului și unei politici sociale mai extinse sunt mai mari, dar ceea ce surprinde este că ponderea în PIB a salariilor se apropie de cea existentă inițial în România anului 1990. Cu observația esențială a unei acoperiri corecte cu bunuri și (mai ales) servicii a sumelor plătite.

Practic, prin acordarea unor salarii relative mai mari ( legal și cu plata de impozite) , companiile sunt cele care participă alături de populație la finanțarea politicilor sociale, ceea ce se întâmplă tot mai puțin când se trece spre estul spațiului european comun.

Desigur, asta presupune realizarea de produse competitive și cu pondere mică a costurilor cu forța de muncă în totalul cheltuielilor: aici stă diferența și aici începe problema.

Cu o remunerare foarte bună în prima linie de producție, angajații își pot permite apoi să plătească sume mai însemnate pentru servicii care nu intră în competiția internațională, atât din sectorul privat cât și din sectorul de stat. Ceea ce amplifică în fapt nivelul mediu de salarizare și ponderea salariilor în PIB. Și explică de ce, în România, creșterea generală a salariilor nu a ținut pasul cu sporul de PIB.