Datoria de-a spera într-o nălucă. Până unde are dreptate Sever Voinescu - CursDeGuvernare.ro
duminică

17 octombrie, 2021

Datoria de-a spera într-o nălucă. Până unde are dreptate Sever Voinescu

5 decembrie, 2010

Nu scriu rândurile de față pentru cei dezgustați și îngrijorați de ce s-a petrecut în Parlamentul României de-a lungul acestui întreg an. Către două categorii de” analiști” – de meserie sau de conjunctură – mă uit.
Mai întâi, către cei care fac un tabu din criticarea răspicată a Parlamentului, pe considerentul că  ”poporul nu trebuie să își piardă încrederea în această instituție care garantează democrația și nici interesul pentru politică”. Două vești pentru acești îngrijorați de salon, una bună și una proastă. Vestea bună: să fim serioși – nu mai există nici un risc real să ne pierdem democrația, măcar atâta cum și câtă e – nu mai suntem , din fericire, de capul nostru.  Vestea rea: există un pericol la fel de mare precum cel de a ne pierde această democrație: să rămânem prizonierii unor partide care ne pun în situația de a nu avea pe cine să alegem;  altfel spus, să fim masa de manevră a unei caste a cărei lipsă de responsabilitate concretă să fie legitimată de votul a tot mai puțini oameni.  Adică să ne prefacem că o minoritate liberă de orice răspundere a faptelor sale, care ţin nemijlocit de „job”-ul politic, reprezintă majoritatea.  Mai trebuie spus aici că teama celor preocupați de ce ar putea crede „poporul” despre democrație e şi mai adâncă: ”Oamenii nu trebuie să se scârbească de politică”. Ei bine, ba să se scârbească de un atare mod de-a face politică, pentru că, şi aici, există un pericol şi mai mare: dacă nu se scârbesc astăzi, ne-am putea trezi într-o bună zi că li se pare firesc ce se petrece în Parlamentul României și că asta e, aici și aiurea, politica.

Îți mulțumim că citești cursdeguvernare.
Abonează-te la newsletter aici.

Nu mai departe de ieri, deputatul Sever Voinescu vorbea de necesitatea unei ”presiuni civice” pentru a sili partidele să-și contruiască integritatea. Ce clar, frumos, adevărat, drept. Dar:  în fața   ”cifrelor” Parlamentului, acestea adevăruri evidente sunt nuanțe, finețuri, parfum – este exact ca și cum i-ai vorbi lui ”Ciocu mic!” despre valorile ideologice ale dreptei, și lui ”Slănină” despre bazele sociale ale stângii. Cifrele arată că vorbim de oameni care, trimiși acolo să găsească sau să susțină soluții într-un an de criză, nu vin la serviciu! Care nu sunt în niciun un fel stresați dacă le iese sau nu treaba pe care sunt puși să o facă – măcar că au de lucru doar vreo 150 de zile pe an, dacă dăm la o parte vacanțele parlamentare, zilele de ”teritoriu” și alte plimbări. Vorbim de oameni care nu merg la lucru decât ca să blocheze ceva, să strice o configurație, să dea peste cap o situație – într-un an în care n-ar trebui să-și vadă capul de treabă 25 de ore pe zi. Vorbim de inși care au ce arunca în oală indiferent ce fac sau ce nu fac, care au ajuns să nu mai dea nicio socoteală – nici partidului care se bizuie pe ei pentru majoritate, nici alegătorilor, nici nimănui. Culmea e că pe cei mai mulți o să-i întâlnim pe liste și peste doi ani.

Toate astea sunt lucruri concrete – nu teorie și, mai ales, nu glumă: 20 de milioane de oameni depind, într-un fel sau altul, de modul în care-si fac treaba aceste câteva sute de inși. Închipuiți-vă ce s-ar întâmpla dacă ar munci și s-ar agita la fel cei doar 3,5 milioane de lucrători pe picioarele lor (cei din „privat”), care nu-s plătiți de la buget și de care depinde totul. Închipuiți-vă ce s-ar alege de o covrigărie care ar funcționa așa.  De altfel, dacă treburile ar merge în țară indiferent cum își fac treaba parlamentarii, nici n-am mai avea nevoie de Parlament, nu?
Cea de-a doua categorie către care mă îndrept este cea a defetiștilor și resemnaților pe care prestația și spectacolul public din Casa Poporului i-a lecuit de orice speranță politică. Chiar nu putem trăi fără politică, fără instituții conduse politic – vrem, nu vrem, deciziile contează și ne afectează. Pe de o parte, vorba Lăpușneanului – dacă noi nu-i vrem, ei ne vor. Pe de alta, singura șansă de-a responsabiliza niște inși care au ajuns să se hârjonească în palatul făcut de Ceaușescu constă în încrederea noastră în niște valori sociale – promovate de-o ideologie politică sau alta, alături de intransigență. Nu putem ocoli problema. Aşa că nu ne rămâne decât să o înfruntăm.
Iar pentru cei care se vor grăbi să mă acuze că ”generalizez”, scuzele mele mici (de alegător, adică) și o precizare importantă: rezultatele lor, înșirate în analiza alăturată, – ale acestui parlament și ale celui de dinainte și ale celui de dinaintea celui de dinainte – oricum nu se vor impiedica de strădaniile mele de a nu generaliza.



citește și

lasă un comentariu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

toate comentariile

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

articole categorie

Citește și:

   ”Nu știm ce și unde vom fi atunci: dar timp de 25 de ani, această publicație trimestrială (format A4, peste 200 de pagini într-o realizare premium)...

rrr