Nu demult am facut referire la personajul mitologic Anteu pentru a remarca ca o economie este bine sa aiba radacini, care sa ii mareasca robustetea, sa o protejeze de socuri potrivnice. Ce ar fi radacini?
Unele sunt de ordin institutional si determina calitatea politicii publice, capacitatea de raspunde la socuri; puterea institutiilor poate fi pusa in relatie cu istoria unei societati, cu cultura sa organizationala si politica, cu o componenta identitara, inclusiv cu ce sociologii si politologii numesc “capital social” si coeziune sociala.
Tot aici este de inclus capacitatea de a formula politici publice/economice, stapanirea lor “intelectuala” –ce fracezii ar numi “maitrise” si englezii “mastery”. In relatie cu resorturi institutionale sunt radacini economice propriuzise, ce privesc tesutul industrial al unei tari, forta capitalului si a manageriatului dintr-o tara, gradul de economisire interna, etc. economii puternice sunt cele ce au companii cu vana/vitalitate, care inoveaza, fie ca sunt mari, sau mai mici (SMEs).
De pilda, Germania este cunoscuta si pentru alonja internationala a mii de intreprinderi mijlocii (Mittelstandbetriebe), care produc pentru export; modelul ei corporatist se bizuie pe conlucrarea intre partenerii sociali, cu respect fata de reguli si legi. economii care surmonteaza decalaje sunt cele ce asimileaza intens tehnologii moderne, care isi construiesc avantaje competitive (cazul Asiei este de notorietate)
Vilva a provocat in Romania plecarea Nokiei, care a venise cu fanfara, dar care nu a trecut de faza asamblarii si a capotat in contextul crizei globale.
In schimb, Renault, ce a preluat Dacia cu ani in urma, a dezvoltat productia auto in Romania si ce conteaza enorm, a folosit priceperea inginereasca a staff-ului local. La Dacia o fi actionariatul strain, dar capitalul salarial (uman) este de inalta calificare si productia este cu valoare adaugata semnificativa –ceea ce mareste sansele ca operatiunea sa aiba durabilitate.
Si Ford poate face o figura frumoasa la Craiova. O economie, cu cat este mai bine inzestrata cu factori de productie, cu atat se vede mai bine pozitionata in competitia globala, cel putin ca premiza.
Noile tehnologii informationale si comunicationale au impulsionat globalizarea in ultimele decenii, au permis unor economii emergente sa-si ia zborul avansand in ierahia valorii adaugate a exporturilor. Globalizarea a stimulat si expansiunea unor grupuri bancare. Dar precum Icarus, si el un personaj mitologic, aripile unora s-au frant cand au intrat in arsita “soarelui”.
Tragedia este ca ceea ce ar fi trebuit sa fie esecuri individuale, de pilda in lumea bancara, a condus la implozia unor economii; sa ne gandim la Islanda, Irlanda, Marea Britanie, etc.
In limbajul bancilor exista notiunea de “expunere”, care incearca sa surprinda asumarea de riscuri fata de o firma, o tara. Necazul unor economii este ca au devenit vulnerabile prin dependenta excesiva de industria financiara, care isi “luase zborul” in mod necugetat periclitand nu numai situatia proprie. Scandaluri ce se tin lant in lumea bancara si care privesc, adesea, gigantii, arata ce greu este sa controlezi riscurile; complexitatea ce deriva din marimea in sine a unei entitati si natura trading-ului cu derivate au marit considerabil riscuri individale si sistemice. Unii afirma ca nu se poate face mare lucru in a stopa evolutia finantelor; este fals in opinia mea. Glass Steagal arata ca se poate, daca exista vointa politica si luciditate.
Merita sa combinam perspectivele evocate mai sus: un “sindrom Anteu” cu un “sindrom Icarus”.
Este un dat ca tehnologiile noi favorizeaza miscari catre toate azimuturile. Dar expansiunea unor companii nu automat aduce beneficii, asa cum arata cazuri din industria financiara si nu numai; de pilda, cand o firma cu operatiuni globale muta operatiuni in economii emergente fara sa existe adaptare rapida pe piata fortei de munca din tara mama.
Nu intamplator s-a iscat o dezbatere serioasa in SUA, in tari europene (inclusiv in Marea Britanie) privind “re-industrializarea”, nevoia de politici pe piata muncii (ce sustine Cristopher Pissarides, laureat al premiului Nobel). Europa 2020 exprima aceeasta realitate. Suna straniu daca ne gandim ca este vorba despre zona dura a lumii industrializate. Dar se simte peste Ocean si in Europa arsita provocata de concurenta unor companii puternice din tarile BRIC. Disputa intre Apple si Samsung exprima mai mult decat confruntarea intre doua mari firme IT. Nu mai vorbesc de grupuri mari din China, precum Huawei, care a devenit liderul echipamentelor telecom. Istoria moderna dovedeste ca tarile ce au dominat economic au avut companii indigene puternice, capabile sa se impuna pe pietele externe. Globalizarea a condus la efatarea partiala a frontierelor, prin miscarea capitalului. Dar exista flux si reflux si lumea fara granite a lui Kenichi Ohmae este o fantezie, chiar daca OMC (unde Rusia a intrat recent) promoveaza reguli ale comertului international. Cand economii, mai ales cele mari, se simt amenintate reactioneaza; protectionismul, pe fata sau pe cai insidioase, este o manifestare. Asa s-a petrecut in secolul XIX, in cel trecut si se vede si in acest secol.
In logica pietelor neingradite orice forma de protectionism este indezirabila. Daca acceptam insa failibilitatea pietelor (mai ales a celor financiare, cu speta liberalizarii premature a contului de capital), concurenta neloiala, efecte de aglomerare, randamente crescande in unele conditii, asimetrii informationale si de alta natura (de putere, de unde si distinctia intre “free trade” si “fair trade”) si, nu in cele din urma, considerente de ordin strategic (de siguranta nationala) repere pentru politica economica se modifica.
Este o ironie a sortii ca tari dezvoltate redescopera “politici active”, asa cum au fost ele definite de Dani Rodrik si altii (Alice Amsden, Lance Taylor, Robert Wade, etc. in cazul Asiei) pentru a explica succese, miracole economice. Unii (precum Richard Baldwin) considera ca ceea ce a asigurat succes in secolul trecut este invalidat de noi date ale economiei globale. Intr-un fel, el se face ecoul unui eseu fiamos al lui Paul Krugman ca “nu tari concureaza in economia mondiala, ci firmele”(Foreign Affairs, 1994). Si chiar Dani Rodrik pare mai circumspect judecand urmarile crizei economice si financiare actuale (analiza prezentata la reuniunea de la Jackson Hole in 2011). Dar este greu, in opinia mea, sa se conteste o realitate si anume: cresterea unei economii inseamna mai mult decat ce se face la nivel de companie; politicile publice au rostul lor, mai ales ca Lumea nu este plata (“flat”), cum spunea Tom Friedman.
Criza financiara globala, criza zonei euro arata limite ale internationalizarii; in Europa traim o criza a integrarii financiare fara existenta aranjamentelor potrivite pentru o uniune monetara; asistam acum la o “re-localizare” a unor operatiuni bancare. Dezastrul de la Fukushima si alte accidente cu impact ecologic major, vulnerabilitati ale lanturilor de aprovizionare lungi (supply chains), schimbarea de clima si criza alimentara obliga la reevaluarea resurselor proprii, la construirea de sisteme de back up (rezerve, tampoane), la reexaminarea riscurilor in analize cost-beneficiu; prezenta capitalului indigent in economie capata de aceea o semnificatie sporita.
Privind UE “piata unica” pare sa fi simplificat cadrul de analiza si constructie a politicilor economice nationale. Dar lucrurile, de facto, sunt mult mai complicate daca observam fractura intre Nord si Sud in zona euro, dificultatile mari ale periferiei economice, care include si Romania. Nu aiurea se utilizeaza in Uniune concepte precum politica de coeziune si“crestere inclusiva”. Problema este ca operationalizarea acestor notiuni este foarte complicata. In cazul unor economii (inclusiv al Romaniei) se pune probema schimbarii modelului de crestere. Daca adancirea integrarii in UE ar fi de nestopat si ar (vor) functiona mecanisme si instrumente de asigurare a convergentei economice si protectiei cetatenilor, oriunde ar trai ei, lucrurile s-ar simplifica mult. Din punct de vedere al implicatiilor economice si sociale pentru cetateni, fiecate stat membru ar fi un “teritoriu” al Uniunii. Fiindca politicile la nivelul Uniunii ar compensa insuficiente si limite ale politicilor nationale. Dar suntem inca departe de asa ceva; se poate chiar involua in integrarea europeana.
Morala pentru Romania, in cateva cuvinte, ar fi: o economie libera (deschisa) este angrenata in reteaua miscarilor de capital si comerciale si poate beneficia de importul de tehnologie inalta, de suplimentarea factorilor de productie ce ii lipsesc. Dar simpla functionare a pietelor nu este suficienta pentru dezvoltare, surmontarea decalajelor; este necesara o politica publica care sa promoveze investitia in capital uman (Romania are cel mai scazut nivel in UE al investitiilor in educatie din bugetul public!), care sa nu neglijeze prezenta capitalului autohton in industrie si sectorul bancar. Este nevoie de incurajarea economisirii interne si stimularea alocarii resurselor catre tradables(notez ca acestea privesc nu numai exportabile, ci si bunuri si servicii ce inlocuiesc importuri), catre sectoare ce inoveaza .Valorificarea inteligenta a resurselor naturale (energetice), adica in interes public, este o prioritate. Este nevoie totodata de un mediu international prietenos; aici este de vazut ce se va intampla in zona euro, in UE in general.
Criza financiara si economica actuala este un punct de inflexiune, care marcheaza intrarea intro lume obligata la reechilibrari (inclusiv reduceri de datorii publice si private), cu un cost mai inalt al finantarilor, cu crestere economica mult diminuata, chiar stagnare in numeroase regiuni –se vorbeste de o “noua normalitate” (new normalcy), a posibilitatilor limitate. De aceea, Romania trebuie sa utilizeze rezervele pe care le are; unele sunt mari, daca ne gandim la ineficienta din sectorul public (se impune o reforma manageriala in companiile de stat si curmarea rentelor necuvenite), slaba absorbtie a fondurilor europene; gradul scazut al incasarilor fiscale (nivelul evaziunii). Lupta contra coruptiei si functionarea statului de drept, a justitiei sociale, au menirea sa mentina liantul social, fara de care este dificil de mobilizat resurse (o societate are nevoie de solidaritate in momente dificile). Criza a diminuat potentialul de crestere anuala la probabil sub 2,5% din PIB; acesta ar putea fi dus la peste 4% daca am valorifica rezervele de eficienta existente. Are Romania ‘capital politic” intern care sa-i permita mobilizarea resurselor in acest scop? Sunt numeroase semne de intrebare in acest sens.
Ps. a se vedea si textul meu “economisire interna si capital autohton” (ZF, 2012) ca si volumele “Cand finanta corodeaza economia si submineaza democratia” (Polirom 2012), “Ce vom fi in Uniune” (Polirom, 2006)
***
Daniel Dăianu este profesor de economie la SNSPA, fost ministru de finanțe
Urmărește-ne pe Google News
