Alan Greenspan, fostul sef al FED-ului, a facut o marturisire cu mare ecou la audierile din congresul american, in octombrie 2008, privind criza financiara: ca aceasta criza i-a sfaramat credinta de o viata in infailibilitatea pietelor. In acelasi registru de declaratii memorabile este de pus o declaratie a lui Sanford Weill, fostul CEO al Cittigroup; el s-a alaturat celor ce apreciaza ca renuntarea la legislatia Glass Steagal in 1999 a fost o eroare (nota bene: acea legislatie, ce separa de investment banking de retail, activitate bancara obisnuita, fusese introdusa in SUA dupa Marea Depresiune).
Sandy Weill este unul dintre artizanii marilor grupuri (conglomeratelor), care au accentuat riscuri sistemice in contextul integrarii pietelor financiare. Riscurile sistemice se cuvine sa fie vazute nu numai prin prisma efectelor de contaminare, de transmitere in reteaua vasta a pietelor financioare; ele obliga si la scrutarea mecanismelor prudentiale interne ale bancilor. Complexitatea, ca trasatura a pietelor financiare “adanci” priveste si ce se intampla in interiorul bancilor, cum isi pot ele administra riscurile –adica prudentialitatea interna. Scandalul Kerviel la o mare banca din Franta, alte evenimente similare au aratat carente de fond in activitatea de conformare (compliance) la nivelul bancilor si, ceea ce conteaza nu mai putin, neintelegerea de catre managementul superior a gamei de riscuri produse de jucatori (traderi). Nu numai ca a aparut o deconectare intre ce pricep executivii de varf privind riscurile implicate de operatiuni de trading, ci si amplificarea pericolelor in conditiile in care aceasta activitate a ajuns sa furnizeze grosul castigurilor. Scandalul Libor arata conivente ce merg pana la banci centrale.
Pierderile de miliarde de dolari inregistrate la biroul de trading de la Londra al JP Morgan, revelate in aceasta vara, au produs rumoare avand in vedere reputatia acestei banci in materie de control al riscurilor. Episodul l-a intinat pe CEO-ul Jamie Dimon, care devenise varf de lance al industriei financiare in demersul de a dilua prevederile legislatiei Frank-Dodd, ce urmareste rereglementarea pietelor financiare. La JP Morgan, la Sogen, ca si in alte cazuri, s-a vazut ca grupuri mari nu sunt capabile sa controleze riscurile, din varii motive; marimea este in sine o problema, intervin apoi complexitatea operatiunilor cu derivate, incapacitatea de a raspunde in timp adecvat la diverse probleme. De adaugat este si “high frequency trading”, care incearca sa capitalizeze diferente de cotatii mici prin valorificarea vitezei de efectuare a unor operatiuni gratie unor programe de software speciale. Dar acest tip de trading cauzeaza perturbatii majore, accentueaza volatilitatea, destabilizeaza; s-a vazut si in episodul cu firma de brokeraj Knight Capital.
Andrew Haldane, directorul de cercetare al Bancii Angliei, remarca ca evolutia sistemelor financiare din ultimele decenii a diminuat robustetea lor, le-a facut mai vulnerabile. Si Adair Turner, care are sanse sa fie viitorul guvernator al Bancii Angliei, crede acelasi lucru. Faptul ca banking-ul a devenit tot mai mult “trading”, speculatie (joc de casino), in loc de finantare de productie a marit riscurile de contaminare la ansamblul pietelor financoare si, totodata, a facut tot mai dificil de administrat riscurile la nivelul bancilor.
Am citit o declaratie a celui desemnat de Mitt Romney sa-i fie coechipier in cursa prezidentiala in SUA; Paul Ryan este cunoscut ca un libertarian, ce se inspira in programul sau din Ayn Rand, o ferventa sustinatoare a pietelor libere din anii 50’ si 60’. Ce mi-a luat ochii este ca Ryan considera ca este bine ca gigantii, ce cauzeaza riscuri sistemice si care pot provoca mari stricaciuni, sa fie sparti; adica “too big to fail”, ca sindrom, sa fie atacat la radacini. Altfel spus, sa fie aplicata o legislatie anti-trust in acest domeniu. Amintesc ca Milton Friedman, apostol al monetarismului si gandirii “laissez faire” remarca ca functionarea pietelor nu ar trebui sa fie impiedicata de pozitii dominante, de monopoluri. Nota bene: acest aspect este unul cheie si pentru intelegerea ordo-liberalismului, ca filosofie ce sta la baza economiei sociale de piata in Germania.
Am evocat cateva nume, declaratii si crampee paradigmatice pentru a observa ca si voci ce sustin pietele neingradite, reglementari putine, isi dau seama de evolutia nefasta a pietelor financiare in ultimele decenii. Reiau ce am subliniat deseori in paginile ZF in anii din urma: avem nevoie de o legislatie mult mai riguroasa privind pietele financiare, sectorul bancar. Cred si eu ca se impune a separare a activitatii de investment banking de cea de retail (partial recomandata de Comisia Vickers in Marea Britanie); ca este necesara limitarea dimensiunii entitatilor bancare; ca trebuie sa se ingradeasca activitatea de trading (vezi regulile Volcker in SUA) si sa se reduca leverage-ul; fondurile de risc si de investitii private (PEFs), tot shadow banking sector (sectorul bancar umbra) sa fie si el reglementat sever.
Prin natura sa, activitatea bancara intra in aria utilitatilor publice; reglementarea acestei activitati nu poate fi lasata la mana sefilor acestei industrii (adica sa fie capturata). Cred totodata ca banking-ul trebuie sa fie mai simplu, mai apropiat de economia reala, reimbibat cu principii etice; numai astfel va putea recastiga increderea cetatenilor si firmelor.
