(Textul de mai jos reprezintă fragmente din analiza apărută în CRONICILE Curs de Guvernare (publicație exclusiv print, cu un conținut diferit de cel al cursdeguvernare.ro), al cărui număr 93 tocmai a apărut – în secțiunea ”În cunoștință de cauză”.
Despre sumarul numărului 93 al CRONICILOR, precum și despre alte detalii privind publicația – UN LINK AICI.
Ce sunt CRONICILE – UN LINK AICI.
Redacția)
***
Consensul pe care l-au arătat, până în prezent, țările membre ale Uniunii Europene (UE) cu privire la planul de redresare a economiei ca urmare a pandemiei de COVID-19 reprezintă, dincolo de dimensiunea financiară, un semnal important privind capacitatea țărilor membre de a coopera pentru găsirea unor soluții cât mai rapide pe timp de criză.
Modalitatea de a atrage bani pentru sprijinirea statelor afectate prin împrumuturi ale Comisiei Europene este, cu siguranță, mult mai eficientă decât cele pe care le au la îndemână statele individual. Dar datoria rezultată mai trebuie și plătită. Cum?
Bugetul UE pentru următorul exercițiu financiar, deși nu este încă aprobat de PE, se va situa în jurul sumei de 1.800 de miliarde de euro (sumă convenită în cadrul Consiliului UE și care ar putea fi majorată, la propunerea Parlamentului European), aproape dublu față de cel anterior. Interesant este, însă, faptul că toată lumea se concentrează pe modul în care se împart acești bani, de parcă i-ar avea, deja, fără să se întrebe prea mult de unde vor fi luați.
Faptul că, din această sumă, 750 de miliarde de euro vor proveni din împrumuturi pe 30 de ani, plătibile începând din 2028, pare să nu îngrijoreze pe nimeni, deși pentru rambursarea acestora urmează să fie impuse taxe noi, care vor deveni „parte a realității europene pentru următorii 38 de ani”, conform oficialilor europeni.
Noutatea „datoriei comune” și problema veche a achitării ei
Ideea de datorie comună este expusă mai degrabă ca datorie a nimănui – Comisia Europeană se împrumută și tot ea plătește, lăsând impresia că statul beneficiar sau contribuabilii din acest stat nu vor fi afectați. Spre exemplu, președintele Franței, Emmanuel Macron, întrebat fiind „cine va plăti această datorie?” a răspuns „marile companii și jucătorii internaționali”. Mai mult, el a adăugat – „contribuabilii francezi nu vor plăti niciun cent din această datorie”.
Este evident că această abordare nu reflectă realitatea: banii primiți de la UE, chiar și cei nerambursabili, provin în ultimă instanță din contribuțiile statelor membre (implicit, de la contribuabilii acestora) și din surse proprii ale Comisiei Europene (cotă parte din anumite taxe suportate, în final, de consumatori). De aceea nu se pot trata cu superficialitate obligațiile ce le revin statelor membre pentru accesarea banilor alocați și pentru cheltuirea lor cu responsabilitate. Pentru că din dezvoltarea unor proiecte viabile vor veni, în final, banii necesari reîntregirii bugetului european și plății datoriei de 750 de miliarde de euro, plus dobânzi.
Așadar, în acest moment, este esențial ca statele membre să se mobilizeze și să pună la punct planuri solide de relansare a economiilor, pentru că banii vor fi alocați în funcție de reformele asumate și de investițiile planificate. Mai mult, dincolo de rigorile instituțiilor europene, de data aceasta beneficiarii vor fi obligați să le întrunească și pe cele ale colegilor de Uniune, pentru că noul mecanism prevede faptul că orice stat membru poate solicita verificarea modului în care accesează și cheltuiește banii un alt stat membru.
(…………………………………………………..)
O datorie pe 38 de ani și căutarea surselor sale de finanțare
În cadrul discuțiilor pe marginea acordului cu privire la bugetul UE au fost trecute, din nou, în revistă și sursele avute în vedere pentru finanțarea planului de redresare și, mai ales, termenele propuse pentru implementare, care devin tot mai clare și tot mai apropiate. Deși, inițial, aplicarea acestora era estimată pentru finalul exercițiului financiar, în cea mai recentă variantă se menționează că Uniunea se va concentra, în anii care urmează, pe extinderea sistemului de resurse proprii.
Ca prim pas, o nouă resursă proprie, bazată pe reciclarea deșeurilor din plastic (o taxă pe plasticul nereciclabil) ar putea fi disponibilă începând cu 1 ianuarie 2021. În plus, Comisia urmează să prezinte, în primul semestru al anului viitor, modificări la mecanismul de ajustare a emisiilor de dioxid de carbon la frontieră (taxă pe importurile din țările care nu respectă normele privind emisiile de carbon) și propunerea pentru taxa digitală, deja îndelung discutată, în vederea introducerii lor până la 1 ianuarie 2023, cel târziu.
În același scop, oficialii europeni au anunțat că va fi revizuit sistemul de taxare a emisiilor poluante, cu posibilitatea extinderii la aviație și transport maritim.
Totodată, se vehiculează taxarea marilor companii care obțin „beneficii uriașe” din piața unică și revine în discuție o eventuală taxă pe tranzacțiile financiare.
Niciuna dintre taxele vehiculate nu reprezintă o surpriză totală pentru mediul de afaceri. Taxa digitală se aplică, deja, în câteva state europene și se discută de ceva vreme adoptarea la nivelul UE. Demersul avansează cu dificultate, însă, din cauza faptului că inițiativele au stârnit reacții adverse din partea guvernului american, având în vedere că taxa vizează marii giganți din IT.
Extinderea taxei pe emisiile poluante și implementarea unui mecanism de ajustare la frontieră a emisiilor de dioxid de carbon sunt, la rândul lor, cuprinse în Pactul Ecologic European, prezentat de Comisia Europeană încă de la finalul anului 2019.
Ideea unei taxe pe tranzacțiile financiare este încă și mai veche, discuțiile pe această temă căpătând amploare după criza precedentă, când țările membre ale UE s-au confruntat cu grave probleme financiare. Nu s-a ajuns, însă, la un acord european, deși taxa se aplică în câteva țări membre pe anumite tranzacții financiare.
Oficialii europeni spun că banii astfel colectați vor fi utilizați exclusiv pentru rambursarea împrumutului de 750 de miliarde de euro, dar atrag atenția că taxele menționate vor face parte din viața noastră pentru următorii 38 de ani.
Mențiunea este importantă pentru că, pe lângă contribuția adusă la redresarea economiilor europene, noile taxe vor reprezenta, în momentul intrării lor în vigoare, o povară fiscală semnificativă asupra companiilor vizate, pentru o perioadă lungă.
(……………………………………………….)
Noi pași în direcția integrării fiscale
În paralel cu pregătirea introducerii noilor taxe, Comisia anunță și alte măsuri fiscale, cuprinse într-un pachet considerat „ambițios”. Măsurile sunt, însă, destul de sumar definite și vizează obiective vagi, precum „stimularea echității fiscale, reducerea concurenței fiscale neloiale și sporirea transparenței fiscale”.
Dintre cele trei inițiative pe care este construit pachetul fiscal, se distinge propunerea privind cooperarea administrativă (DAC 7), care țintește extinderea normelor UE în materie de transparență fiscală la platformele digitale.
Totodată, se reia tema extinderii listei UE cu jurisdicțiile necooperante în scopuri fiscale, care include țările din afara UE ce refuză să respecte standardele internaționale, atfel încât să se limiteze evaziunea fiscală.
În afara acestui pachet, Comisia anunță o nouă abordare cu privire la impozitarea întreprinderilor, pentru a răspunde provocărilor economiei digitale și pentru a se asigura că toate companiile își plătesc impozitele în mod echitabil.
(…………………………………………………..)
Politica fiscală comună, garantul plății datoriei?
Totuși, în acest nou context, este din ce în ce mai evident că UE nu poate acționa ca un organism unic, rapid și eficient în caz de necesitate, în lipsa simplificării acestor mecanisme și a principalului instrument care îi oferă posibilitate unei intervenții decisive – bugetul comun, cu ambele sale componente: venituri și cheltuieli. Iar pasul făcut în acest moment, către un instrument care presupune o datorie unică a statelor membre, pare să fie urmat de obținerea unor venituri suplimentare la nivelul Uniunii, inclusiv din taxe „europene”, care să susțină nu numai cheltuielile, dar și datoriile UE.
De altfel, susținătorii ideii de integrare fiscală europeană au menționat deseori sprijinul decisiv pe care un buget comun l-ar aduce economiei europene în caz de recesiune severă. Aceștia s-au lovit, însă, de cei care vedeau în implementarea bugetului comun pericolul apariției unor noi taxe la nivel european.
Iată că impunerea acestor taxe nu mai poate fi amânată, însă, pentru ca aplicarea lor să fie posibilă, trebuie simplificat mecanismul de adoptare în structurile europene, poate chiar prin renunțarea la votul în unanimitate. Această cerință obligatorie în privința măsurilor fiscale a frânat, de cele mai multe ori, dezvoltarea unor proiecte, cum ar fi cel privind baza fiscală consolidată comună a societăților sau un nou sistem de impozitare a economiei digitale.
(…………………………………………………..)
***
Citiți analiza integrală în nr. 93 al revistei CRONICILE Curs de Guvernare.
Despre sumarul numărului 93 al CRONICILOR, precum și despre alte detalii privind publicația – UN LINK AICI.
Ce sunt CRONICILE – UN LINK AICI.
(CRONICILE Curs de Guvernare: un ghid de navigare prin istoria vremii tale).
