Cum se împarte inflaţia în coşul de consum. Paradoxul ultimilor 5 ani. De ce “bogatul” nu crede “săracului”

Modul în care au evoluat ponderile folosite la calculul inflaţiei este greu de acceptat, nu doar din realitatea imediată, dar şi din perspectiva teoriei economice. Creşterile de preţuri prelevate de operatorii de pe teren ai statisticii oficiale sunt aplicate unui coş ce ar trebui să reflecte ponderea diverselor cheltuieli ale unei gospodării pe cele 3 grupe importante. Să luăm cele 3 mari grupe: cheltuielile pe produse alimentare, cheltuielile pe produse nealimentare şi cheltuielile pe servicii.

În funcţie de ponderile aplicate (procentele de cheltuieli pe fiecare din aceste grupe), se obţine un alt indice general al preţurilor de consum, respectiv altă inflaţie. Acum să vedem ce s-a întâmplat din anul 2000 încoace cu ponderile (cheltuielile pe fiecare din cele trei grupe).

În anul 2000 stăteam aşa: 44,7% din cheltuielile unui român se duceau pe mâncare, 39,56% din cheltuielile sale se duceau pe marfuri nealimentare, şi 15,74% din  cheltuieli se duceau pe servicii.  Din motive tehnice şi pentru că aşa este regula europeană, aceste ponderi s-au aplicat pentru inflaţia din anul 2002.

Din 2000 încoace, puterea de cumpărare a populaţiei s-a dublat, ceea ce ar fi trebuit să conducă la o scădere importantă a ponderii cheltuielilor cu alimentele. Există o lege economică, legea lui Engel, potrivit căreia ponderea cheltuielilor alimentare în bugetul gospodăriei tinde să scadă atunci când venitul creşte, cu un coeficient de elasticitate de circa 0,6.

Până aici, toate bune şi frumoase. Din 2000, puterea de cumpărare începe să crească, ponderea alimentelor scade sub cea a nealimentarelor în 2003 ( aplicate la inflaţia din 2005), iar procesul continuă conform legii menţionate până în 2006 (aplicate la inflaţia pe 2008).
Astfel încât, în 2006, stăteam aşa: alimentele ajunseseră la 37,50% din cheltuieli, nealimentarele la 44,70% iar serviciile la 17,80%. Redistribuirea banilor rămaşi de la scăderea cu 7,25% a ponderii alimentelor s-a făcut cam două treimi spre nealimentare şi o treime către servicii, ceea pare în regulă.

După care, surpriză mare: timp de patru ani, din 2006 şi până în 2009, nu se mai întâmplă aproape nimic, alimentele bat pasul pe loc, cu 37,58% în 2007, 37,39% în 2008 şi 37,45% în 2009. Asta, atenţie, înainte de a se manifesta criza, în condiţiile în care veniturile salariaţilor urcă de la aproximativ 90% la 120% iar cele ale pensionarilor urcă de la circa 60% la 120% faţă de referinţa octombrie 1990, cotată în ambele cazuri cu 100%.

Unde apare problema care amplifică inflaţia

În mod normal, ponderea cheltuielilor cu alimentele ar fi trebuit să mai scadă cu circa cinci puncte procentuale, undeva spre 32%, cea a produselor nealimentare să fie cam pe la 48% iar a serviciilor pe la 20%. Ce importanţă are ?

Are:  de exemplu, inflaţia pe primul trimestru ar fi fost nu de 2,16%, cum s-a comunicat oficial, ci doar de 1,85%. Inflaţia pe ultimele 12 luni ar fi fost nu 8% ci 7,1% ş.a.m.d. Reamintim că ponderile din 2009 sunt utilizate în 2011, conform procedurilor certificate de Eurostat.

Prin urmare, ce s-a întâmplat, care a fost factorul ce a amplificat inflaţia ?

Cea mai plauzibilă explicaţie este modificarea semnificativă a structurii cererii. Cu deplasarea atenţiei, ca medie generală, dinspre produse nealimentare şi servicii către produse alimentare. Culmea, în condiţiile în care creditarea a urcat vertiginos şi nu s-a făcut pentru mâncare ci pentru alte produse şi servicii.

Ceva mai sus am amintit despre creşterea veniturilor reale ale salariaţilor, cam cu o treime, concomitent cu dublarea veniturilor pensionarilor. O coincidenţă foarte interesantă, care ne indică de unde a venit presiunea suplimentară . Dată fiind reducerea salariilor bugetarilor din partea a doua a lui 2010 şi păstrarea neschimbată a pensiilor, verificarea ar trebui să vină din creşterea evidentă a ponderii alimentelor în consum, peste cea rezultată din reducerea generală a veniturilor.

Cât despre 2011, vă putem prezenta numai datele simultan disponibile pentru luna februarie, salariaţii la 115% putere de cumpărare şi mai puţini cu peste o jumătate de milion faţă de anul 2006, beneficiarii de pensii ( din care doar 40% persoane în vârstă cu vechimea completă) la 119% şi cam la fel de numeroşi.

Turnesolul: comparaţia cu ponderile din UE

Pentru a ilustra transferul de inflaţie între categoriile de populaţie, vă prezentăm două variante de calcul ale acestui indicator, resimţite pe primul trimestru din 2011.

Mai întâi să luăm clasa mijlocie, a celor care se apropie de nivelul de trai european. La o repartizare model UE de 15% pe alimente/50% pe produse nealimentare/35% pe servicii,  corespunde o inflaţie de 1,28%.

În schimb, pentru o gospodărie de oameni ceva mai amărâţi, care cheltuie pe sistem neaoş 60% pe mâncare, 30% pe nealimentare şi 10% pe servicii, inflaţia resimţită a fost de 2,92%.

Dacă luăm cele două valori trimestriale ale inflaţiei şi le anualizăm, avem de-a face cu o diferenţă de la 5% la 12% între cele două tipuri gospodării (mai „europeni” şi mai „români”), la o medie naţională anualizată de 8,9%. Evident că primii (cei mai bogaţi) sunt penalizaţi de sistemul bancar, care le pretinde dobânzi exagerat de mari din perspectiva lor. Pentru cei din urmă însă, contează creşterea rapidă a preţurilor la produsele de bază, pe alea îi interesează. Direct şi concret: degeaba se ieftinesc plasmele şi autoturismele, cu ponderi mici în coşul general, dacă se scumpesc legumele şi pâinea, necesare supravieţuirii marii mase a cetăţenilor.

Aşadar, se vede de ce, pe de o parte, protecţia socială ( prin care banii se redistribuie dinspre avuţi spre nevoiaşi) şi pensiile (care, prin creştere, au ţinut pasul cu puterea de cumpărare) măresc inflaţia, odată ce creşte cererea pentru produsele de bază; dar şi de ce, pe de altă parte, „bogatul” nu crede „săracului”, ba chiar se simte frustrat de finanţarea ce i se oferă ( ce încorporează inflaţia mărită şi riscul general de neplată) .