România a fost anul trecut ţara din UE cu cele mai mici venituri bugetare raportat la PIB, potrivit datelor publicate de Eurostat (cu excepţia Irlandei, care constituie un caz special, prin creşterea artificială a PIB, după schimbarea raportării rezultatelor unor multinaţionale mutate din Regatul Unit).
Pentru a ajunge la media UE, ar fi nevoie de o (imposibilă) majorare a veniturilor bugetare cu circa 40%, iar a cheltuielilor bugetare cu 30%.
Datele Eurostat arată că România se plaseză în materie de sold bugetar (scuzabil din perspectivă socio-culturală) în grupul statelor de sorginte latină şi nu în cel al statelor din regiune care un nivel mai redus de dezvoltare, aliniate (mai de voie, mai de nevoie) la semnalul dat de locomotiva europeană, Germania.
Din păcate, mai avem mult până să ajungem din urmă Spania, Italia sau Franţa în materie de PIB/locuitor şi ne-am putea permite cel mult să luăm ca model de gestiune publică ţări precum Polonia, cu o economie de dimensiuni şi structură similare, sau Bulgaria, care a depus deja cererea de intrare în Zona Euro.
În ce priveşte Portugalia, care, la o populaţie mult mai mică, are cam PIB-ul nostru, ea a suferit o ajustare bugetară de la un deficit de -7,2% din PIB în 2014, la -3% din PIB în 2017 şi de-abia în 2018 s-a echlibrat la -0,5% din PIB.
De luat aminte, după ce au ajuns pe la 80% din nivelul de trai mediu din UE, portughezii au crezut că-şi pot permite să ofere beneficii sociale nesustenabile, ceea ce i-a trimis în cea mai recentă criză chiar şi mai jos decât noi, cu deficite bugetare de -9,8% în 2010 şi -11,2% în 2011.
Evoluţia în timp – eroarea de reducere a fiscalităţii
Evoluţia în timp a execuţiei bugetare arată că România a reuşit o ajustare bugetară remarcabilă în perioada 2009 – 2015 şi a ajuns la cerinţele prezente din UE ( plus încadrarea în acel obiectiv strategic pe termen mediu MTO de cel mult -1% din PIB). După care, în contrasens cu evoluţiile din celelalte state UE, a majorat nepermis de mult deficitul prin eroarea elementară de a efectua simultan reducerea taxării şi expandarea cheltuielilor.
Simpla păstrare a ponderii veniturilor în PIB, dacă nu se luau măsuri de reducere a fiscalităţii, ne-ar fi permis să rămânem peste pragul de 35% din PIB pe partea de venituri şi să avem un buget echilibrat, la o protecţie socială şi cu salarii bugetare îmbunătăţite. Ori, contrar declaraţiilor publice şi în conformitate cu bunul simţ, nu se putea merge simultan pe scăderea încasărilor şi creşterea cheltuielilor (desigur, în termeni reali şi nu în termeni nominali).
Ce ar trebui să însemne, de fapt, ”deficit maxim de 3% din PIB”
Şi mai grav, deşi avertizările au venit sistematic din partea analiştilor economici, deficitul maxim de -3% din PIB ar fi trebuit atins doar în condiţii de criză şi nicidecum într-o perioadă de avânt economic.
Practic, s-a intrat într-o competiţie în spirală, în care s-au angajat cheltuieli pentru ca, ulterior, „să se caute fonduri”, cum bizar s-a încetăţenit în comunicarea publică.
De reţinut, deficitul limită de 3% din PIB a fost gândit (nici nu se putea stabili o regulă uniformă, altfel) pentru un nivel MEDIU al încasărilor şi cheltuielilor dintr-o ţară membră UE. Doar că plasarea la limita de jos a uzanţelor în materie de fluxuri bugetare ( care indică şi un stat cu slabă capacitate financiară), are consecinţe evidente în matematica elementară.
Una este să ai deficit „european” de trei procente cu 45% din PIB venituri şi 48% din PIB cheltuieli, ceea ce înseamnă un grad de acoperire a sumelor plătite de stat cu sumele încasate de 94% ( sau 6% deficit efectiv în raport cu angajamentele) şi alta să forţezi combinaţia „românească” de 32% din PIB venituri, cu 35% din PIB cheltuieli.
E suficient să reluaţi calculele pentru a constata un grad de acoperire de doar 91% ( faţă de 94% în varianta „europeană”) sau, pentru a fi mai clar, un deficit în România de 9% efectiv în raport cu angajamentele stabilite şi onorate prin bugetul public. Cele trei procente lipsă arată un deficit efectiv majorat cu 50% faţă de media presupusă atunci când s-a mers pe criteriul Maastricht de 3%.
Cum s-ar fi spus pe vremuri (dez)acumulările cantitative produc salturi (ne)calitative. Dacă nu începem imediat să creştem încasările spre 40% din PIB, nu vom putea susţine satisfăcător niciun domeniu în care este implicat statul (sănătate, educaţie, infrastructură etc.).
Vom continua să ne mirăm de lipsurile din fiecare domeniu, fără să ne gândim, de pildă, cum s-ar descurca francezii sau germanii cu doar 60% sau 70% din fondurile publice cu care s-au obişnuit.
