(Acest text este împrumutat puțin, sub aceeași semnătură, din numărul 91 al revistei exclusiv print CRONICILE Curs de Guvernare, apărută sub titlul ”T Zero – cei 3 ani pe care-i avem la dispoziție să ne înscriem în economia viitorului post-Covid”).
*
*
Ceva trebuia făcut – economia globală, bazată pe „creșterea infinită”, își atinsese limitele impuse de cantitatea finită a resurselor.
De când nu v-ați mai dus la cizmar o pereche de pantofi sau de când nu v-ați mai reparat un aspirator sau un frigider? „Secretul” economiei actuale a fost, vreme de vreo 40 de ani, numărul presetat de ore de funcționare a bunurilor, care să se strice la timp – ba chiar înainte de a se „uza moral” – astfel încât peste un ciclu de consum să urmeze unul și mai mare, care să asigure ciclurile de producție în creștere, care să asigure… „creșterea”. A repara ceva a fost, în ultimii zeci de ani, un afront adus paradigmei economice care ținea societățile de consum pe șina unei ascensiuni asigurate de lăcomia și dorința de confort ale speciei umane.
Dar totul s-a bazat pe ignorarea caracterului limitat al resurselor: întindeai mâna și luai sau cumpărai resursa naturală și materia primă mai scump sau mai ieftin. Odată cu globalizarea, producția însăși a devenit mai ieftină, după cum se găsea într-un colț sau altul al lumii mâna de lucru ieftină.
Această paradigmă de creștere economică – bazată pe consumul în masă și producția ieftină – tocmai apune.
Și, ca și cum n-ar fi de-ajuns epuizarea potențialului acestui model, peste el se suprapune refacerea hărților geo-economice, cărora iată că le-a venit rândul să se alinieze la hărțile geopolitice care s-au limpezit în ultimii 20 de ani.
Modelul tinde să-și inverseze sensul pe care se va dezvolta – iar povestea cu grija față de mediu (boală suspectă la marile capitaluri!), față de eficiența folosirii resurselor naturale și față de aportul inovării în randamentul unui bun de consum va constitui viitorul motor de creștere economică.
Miza cea mare va fi nu producția, ci modul în care produci. „Valoarea adăugată” va consta în „tonul de verde” al produsului, nu numai în valoarea sa utilitară. Iar în privința serviciilor, rapiditatea interacțiunii și viteza de prestare (adică interconectivitatea și tehnologia de comunicare) vor face diferența.
Nu mă număr printre cei care consideră că schimbările climatice sunt produse exclusiv de activitatea umană și că ar fi, deci, în puterea omului să le oprească. Ăsta e un subiect separat, sensibil și complicat – astfel că o să-l tratăm cu o altă ocazie.
Dar e limpede că funcționarea economiei globale în următorul secol își va schimba principiul de canalizare a capitalurilor și investițiilor: motorul consumului de produse de serie ieftine bazate pe spolierea resurselor naturale va fi înlocuit cu motorul produselor eco, mai scumpe și mai „rentabile”, care va da un alt randament capitalurilor de orice fel.
Nemaivorbind de fenomenele „naturale” pe care progresul tehnologic, ecuația socială și polarizarea din interiorul economiilor le vor produce: robotizarea; Inteligența Artificială; alianțele comerciale între polii geo-economici; accesul la alte resurse potrivite noii paradigme economice, care vor înlocui cu încetul hidrocarburile; precum și, atenție, marea industrie a educației, care va trebui să însoțească aceste fenomene, pentru a le face producătoare de efecte.
Asta e poarta, noua poartă, în fața căreia ne aflăm – așa cum s-a mai aflat omenirea în buza marii revoluții industriale din secolul XIX.
Iar în fața porții se află mica economie a României. Care, în ultimii 15 ani, a fost marele beneficiar al „lohnului industrial” – manufactura industriilor din economiile Vestului, când a fost vorba de confecționat piese pentru mașinile făcute sub patentul altora, volane, banchete, șuruburi de toate felurile, ba chiar și complicatele cutii de viteze, care nu sunt date – nu-i așa? – chiar pe mâna unor nepricepuți.
(Citiți și:””ROMÂNIA ÜBER ALLES” – Interesele economiei românești în UE în deceniul care va schimba lumea. A apărut: Sumarul nr. 92 al CRONICILOR Curs de Guvernare”)
Problema e că tracțiunea economiei noastre a fost industria bazată pe acest lohn, care își va scădea semnificativ aportul în următorul deceniu. O mașină electrică are de trei ori mai puține piese decât una pe combustibil, ceea ce nu e o glumă pentru industria unei țări care trăiește din confecționarea pieselor. Dacă adăugăm aici că alt motor de creștere e consumul de produse din Est (ungurești și poloneze) cumpărate cu bani împrumutați de la băncile din Vest, e limpede că suntem blocați în trecut.
Astfel că România trebuie să înțeleagă acum – chiar acum! – că acele 30 de miliarde de euro din PNRR nu sunt bani de „refacere” după criză. Nu mai avem ce reface, morții tocmai își îngroapă morții – iar de groapă numai viziunea unui plan de țară de poate salva.
Sunt banii de orientare a economiei către viitor, biletul de intrare pe poarta cea nouă. Căci poarta veche nu mai există. Ea a fost tăiată, tocmai o cară cineva în fundul curții, și va fi, pentru următorii 20 de ani, lemn de foc.
(CRONICILE Curs de guvernare – un ghid de navigare prin Istoria vremii tale)
***
Un răspuns
1.Nu putem vorbi de „un plan de tara”, cita vreme viziunea si modul de constructie a acestuia sint inexistente.Daca nici marile publicatii economice nu inteleg rolul competitivitatii economice nationale in procesul de reconstructie economica si industriala de genul celei de a „patra revolutii industriale”, ce sa mai asteptam de la clasa politica, actionara pasiva la butoanele inapoierii economice si industriale?
2.Cea mai scumpa „materie prima” utilizata in productia de bunuri a devenit forta de munca, astfel ca celelalte vor fi pe planul secund.Produsele denumite de „unica folosinta” datorita unor componente scumpe si nereparabile (capsulate) isi vor diminua pretul, dar nu se vor putea intoarce la firma de reparatie dupa perioada de garantie.Miniaturizarea electronica si prelucrarea robotica elimina posibilitatea demontarii si remedierii prin inlocuire a unor piese de lucru.De asemenea viteza imbunatatirii energetice si imperativele economisirii acesteia, fac utilizarea unor bunuri depasite (in acest fel) mai perdanta decit inlocuirea lor.Solutia ramine recuperarea dupa incheierea ciclului de utilizare, cu reutilizarea metalelor si materialelor reciclabile.
3.De trei decenii poarta „noua” a reindustrializarii Romaniei a ramas inchisa si asa va ramine si in deceniul in curs, daca publicatiile economice cauta „proiectul de tara” acolo unde nu exista.Adica in masuri ori seturi de masuri punctuale si strategii teoretice, ignorind oferta ferma de sustinere a evaluarii si promovarii unui proiect de tara operational.
4.Probabil ca odata cu iesirea din pandemie, cind Romania isi va intelege starea de faliment economic si financiar, toata lumea va cauta salvarea economica acolo unde se afla: in constructia „programatica” de tara!