Cristian Grosu / Șpăgile din administrație ies din criză

Când, acum vreo 3-4 ani, cineva care încercase să se angajeze la Spitalul Floreasca pe post de asistent medical se plângea că i se ceruseră 3000 de euro mită (un mic noroc: mercurialul locului era, la acea dată, de 5000 – iar acest mic favor îi fusese făcut cunoscut pretendentului) – m-am gândit că nu are cum să fie ”un fenomen de piață”:

nu exista manager de spital sau oficial din Sănătate care să nu se plângă de criza de personal, în condițiile hemoragiei de asistenți medicali în sistemele de sănătate ale altora. Or, piața – fie ea și cea a mitei – e dată de excedent de personal, nu de penurie: în criză de forță de muncă angajezi și ”pe gratis”, nu-i așa?

Iată însă că pandemia – cu toată criza de personal în care a aruncat sistemul de Sănătate – n-a reușit să stricea piața:

într-un oraș reședință de județ – adică nu mai e în Capitală – unui asistent medical i se cere – pentru a intra într-un concurs în care i se garantează dinainte postul – o sumă între 8 și 10.000 de euro!

Adică la Bucuresti 3-5000, iar în provincie 8-10.000?
Mi se explică faptul că în provincie ecuația ia în calcul termeni noi, care nu mai sunt valabili la București: într-un oraș de provincie, job-urile sunt puține, iar un salariu la stat, obținut pe viață, e o adevărată investiție. Oricât de mare ar fi nevoia de angajați, nimic nu se dă pe degeaba.

În plus, față de acum 2-3 ani, acum avem lege care deblochează posturile din Sănătate (Legea 55/2020), la care se adaugă modificările (din februarie 2021)  la OUG 183/ 2020, care dă liber la ”concursuri”.
Iar concursuri înseamnă  – după cum aflu de la spitalul de provincie la care fac vorbire – așa:  discuția are loc cu telefonul viitorului angajat lăsat pe hol, astfel încât să decidă, fără niciun fel de alte tentații justițiare, dacă ”concurează” sau nu, cu 8-10.000 de euro.

Marea problemă în Sănătate e, însă, că pe lângă politizarea brutală a managementului și achizițiilor, problema deficitului de personal este perpetuată la nivelul fiecărui spital în parte – căci oamenii sunt aleși/angajați cu țârâita – și numai pe măsură ce apar inși care au de unde să ”investească” într-un job în sănătatea publică: în funcție de asta se și ocupă posturile vacante.

Există, însă, și o parte bună în Sănătate: tocmai avem o nouă clasă politică după PSD, iar un lider local puternic – cum e, să luăm la întâmplare, dl. Marcel Vela – nu va tolera sub niciun chip astfel de practici în parohia luată în concesiune politică și, ca un liberal verde ce se află, va reuși să coboare meritocrația din pod.
Partea bună are, însă, și o parte rea: cei șantajați sau cărora li se cere mită pentru a se debloca un post nu au curajul să facă denunțuri: într-un oraș de provincie – acolo unde toată lumea știe pe toată lumea – poți fi spulberat de către administrația transpartinică ce-și împarte sinecurile și posturile serioase, cu tot cu familie, cunoștințe și alte planuri pe care, ca om, ți le făcusei în orașul în care-ți cresti copiii.

Dar nu e vorba doar de Sănătate: la cât de mari au ajuns salariile în domeniul public față de cel privat, nu e instituție care să nu fie luată cu asalt de personalul care ”investește” într-un job de-o viață: cu salarii garantate – care cresc până și în crize – cu vouchere, prime, salarii suplimentare, bașca ce mai pică pentru recuperarea investiției. Iar acum cu deblocările de posturi (desigur, ”în limita bugetului instituției”) se poate, în sfârșit, guverna: perioada de acomodare a trecut.

Astfel că, atunci când auziți la televizor tânguirile managerilor publici că avem ”o acută lipsă de personal” – mai gândiți-vă: există și locuri unde românul n-are de unde scoate 10.000 de euro ca să umple un loc vacant.

În rest, e bun, e bine: toată lumea iubitoare de reformă a sistemelor publice așteaptă banii ”de reformă” din PNRR.

***