Cristian Grosu / ”Sarea pământului” – Editorialul de Crăciun

În urmă cu mulți ani – pornisem de curând cursdeguvernare.ro – m-am oprit asupra textului de mai jos, într-un ajun de Crăciun: ce puteam publica mai potrivit pentru a ieși puțin din austeritatea publicației și a face niște pași către ceva mai ”omenesc” și mai rupt de analize și ”cifre”.

Revin azi, după atâția ani cu textul lui Petru Creția – convins că rațiunea, ba chiar și sensul tuturor lucrurilor pentru care muncim și luptăm zi de zi se află undeva în fundal; iar rândurile astea acoperă ambele direcții ale dezideratelor noastre cotidiene: atât despre ce lăsăm în urmă, cât și despre ce o să luăm cu noi.
Astfel că nu e chiar atât de nepotrivit pentru un ziar de analiză.
În definitiv, asta e esența Crăciunului.

Textul lui Petru Creția:

***

Pentru cei fără nume

Pentru cei neștiuți și uitați și pierduți în lutul orb și risipiți prin veacuri, dar care au fost sarea pământului și care au purtat pe umerii lor binele lumii sunt scrise rândurile acestea.

Cred că nu e nimeni dintre noi care să nu fi cunoscut asemenea oameni.

Să-i înmulțim cu numărul incalculabil al generațiilor, cu întinderea continentelor și cu puzderia insulelor și, adunându-le, în gândul nostru, umbrele fără nume și chip, să-i celebrăm o clipă, aici și acum, în zarva plină de nume a istoriei.

În ei se întrupează acea parte din bine a speciei grație căreia omenirea are totuși chip omenesc și a dăinuit în ciuda crâncenelor ei cusururi. Am putea să-i numim buni prin natură sau, dacă vreți, buni pentru că așa i-a lăsat Dumnezeu printre noi.

Ei nu trebuie neapărat gândiți în funcție de anumite crezuri, coduri morale sau legi, ci în spontaneitatea din adânc a bunătătii lor, care poate fi chiar bunătate, sau cinste sau răbdare sau dreptate, smerenie, îndurare sau curaj, dăruire, necruțare de sine, chezășia cuvântului dat, devotament, fidelitate si onoare, dârzenie sau, printre nu multe altele, puterea de a răspândi în jurul lor încredere și bucurie, iubire și har.

Sunt cei înzestrați cu un fel de exemplaritate inefabilă, ca reprezentanți ai unui bine necontingent, martori ai acelei părți a omenescului pe care, printre atâtea rele și printre atâția răi, suntem înclinați prea adesea s-o uităm.

Există un mit hasidic potrivit căruia se află mereu și mereu, împraștiați pe pământ, treizeci și șase de înțelepți, oameni de obicei nevoiași, umili și umiliți, oameni fără nume pe care se sprijină lumea ca să nu cadă în pierzanie, oameni drepți în strâmbătate și îndărătnici sub bici, în întunericul vremilor. Dar treizeci și șase este doar expresia simbolică a unei prezențe mult mai cuprinzatoare în dăinuirea ei. A tuturor celor care trăiesc și făptuiesc ținând dreaptă cumpăna istoriei cu o mână nevăzută, iar apoi se duc în uitare.

Dacă cineva vrea pilde, să recitească parabola samariteanului, căruia, spre deosebire de preot și de levit, i s-a facut milă de cel căzut în drum și i-a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin ; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi dinari, i-a dat hangiului și i-a zis : “Ai grijă de el și, orice vei mai cheltui îți voi da înapoi la întoarcere”.

Sau să recitească Insula lui Artur a Elsei Morante.

Condiția noastră este înălțată și izbăvită prin neîncetata aflare în lume a celor buni și drepți și curați. Și nu trebuie să ne gândim la ei decât cu venerație, cu recunoștință și cu dragoste, fără vreo încrâncenare pentru soarta lor: prezența lor în omenire este, spre binele ei, adâncă, cum adânc e și răul, dar este și ușoară, ca un zâmbet ascuns în lumină, mereu.

Cineva, prin Renaștere, pare-mi-se că în Olanda, a scris în latinește câteva tomuri de Vieți ale oamenilor obscuri. N-am citit cartea, dar iată ce s-ar mai cuveni spus :

la sfârșitul sfârșiturilor, când toate vor înceta și vor fi judecate, ultimul poet al lumii să citeasca la șir, în tăcerea aceea și în acel alt timp și altă lumină, numele tuturor celor fără de nume, de la un capăt la altul al vremii. Numele celor nevădiți și uitați și de nici o seamă, care au purtat lumea, sarea pământului, sămânța și roada ascunsă a lui.

Numele celor care, din sinele lor și de-a lungul neîncetatei pătimiri, au păstrat sensul august al umanului.
(Petru Creția)

***

(Citiți și: ”Cristian Grosu / Cocoșații de la Notre Dame – sau despre democrația pe pilot automat”)

***