Cristian Grosu / Cocoșații de la Notre Dame – sau despre democrația pe pilot automat

Nici că se putea un moment mai bun pentru ca Europa, aflată în plină criză de identitate coerentă, să tresară din ațipeală.

Are Borges un poem, în care i se revelează că luna pe care o privește în fiecare seară e aceeași lună pe care au privit-o, cântând-o, și Homer și Dante. Desen precis al unei genealogii în care formele diferite se pliază de-a lungul elementului unificator – poeții reformulând prin veacuri aceleași sentimente și valori.

Notre Dame e martorul făcut de mână omenească lângă zidurile căruia s-au născut, au copilărit, au crescut și au îmbătrânit civilizația, paradigma socială și democrația europeană. O civilizație senilă și obeză care, luni seară, a tresărit ca să se întrebe:

A ars o biserică, sau un muzeu? E cert că a ars un simbol: dar simbolul a ce?

În urmă cu 15 ani, Carlo Hommel, unul dintre cei mai mari organiști ai Europei (Dumnezeu să-l odihnească) îmi povestea cum și-a modificat casa, reconstruind tavanul etajului, pentru ca sunetele orgii personale să respecte dinamica dintr-o catedrală. Unde sunetul urcă de-a lungul coloanelor mate, crește sub formă de val de-a lungul arcelor și se sparge pe muchiile tavanului de alte asemenea valuri, prăbușindu-se apoi în stropi în nava de dedesubt. Iar în exterior – zidurile construite din versiunea de piatră a cascadelor de sunet care inundă altarul. Orice piatră e un simbol, nicio lespede nu e așezată la întâmplare, nicio distanță nu se poate sustrage ecuației magice a proporțiilor distribuite pe etajele gândite după Paradisul lui Dante, chiar dacă Dante s-a născut sute de ani mai târziu. Orice ai împărți la orice, nu dă niciun rest.

Dar de când nu mai e capabilă Europa să construiască așa ceva? Pentru un răspuns, am putea arunca un ochi la Sagrada Familia, pe care spaniolii nu reusesc să o termine nici la 150 de ani de la începerea lucrărilor, și aproape 100 de ani de la moartea lui Gaudi.

Europa nu mai e în stare să construiască de când arterele prin care primea sângele gros al trecutului care-a construit-o s-au obturat. De când valorile născute din sufletul și conștiința omului tridimensional, care trăgeau lumea înainte, s-au clișeizat și au devenit stereotipuri sociale.
Și de când utilitatea specifică regulilor unui veritabil furnicar au eliminat orice gratuitate care ne-ar putea aminti – Doamne, ferește! – că suntem ceva mai mult decât niște animale evoluate.

Societatea europeană – ”occidentală” – aia născută și crescută sub zidurile catedralei Notre Dame – a prezervat în legislație toate formele de libertate care asigură confortul general. Ea a ignorat, însă, și a abandonat un lucru esențial: tridimensionalitatea cetățeanului european – care a fost mereu, pe acest șantier de 1000 de ani, combustibilul care a asigurat această evoluție.

Iar fibrele acestor valori au devenit lemnoase:

”corectitudinea politică reglementată” a luat locul ”respectului față de demnitatea oricărei ființe umane” (cum teoretiza Papa Wojtyla),

rutina drepturilor asigurate prin Constituțiile popoarelor a luat locul determinării de-a-ți înțelege și păstra libertatea, și de-a reacționa la cea mai mică îngrădire a ei,

contribuția, statuată prin legi, la bugetele sociale a luat locul compasiunii autentice, locul ”milei” pe care actualul Papă (venind din Argentina polarizată social și vlăguită de dictaturi, moșneagul chiar le-a văzut pe toate) o strigă pe toate drumurile,

excesul educației absolut utilitare a luat locul formării pe toate cele 4-5-6 dimensiuni pe care se contruiește un om (citiți cerințele examenului de admitere la Harvard din 1869 – nici jumătate din absolvenții de azi n-ar trece examenul – si avem pretenții și nevoie de vizionari).

Europenii și-au comutat societățile pe pilot automat, un algoritm (un ”soft”) asigură funcționarea furnicarului fără implicarea tridimensională a elementului de bază, noua dogmă socială a omului bidimensional asfaltează drumul pe care vechile dogme se finisau și evoluau tocmai dând la o parte bolovanii din drum.

Astfel că s-au născut percepții greșite asupra lumii:
puiul crește în frigider,
faptul că lumina se aprinde din tavan e de la Big Bang încoace,
apa curge din perete pentru că ăsta e ciclul apei în natură,
iar democrația și libertatea …

democrația și libertatea sunt forma naturală a existenței sociale – numai pentru că ”m-am născut grec, iar nu barbar”, cum zice poetul.
Câți se gândesc, de fapt (atunci când, de exemplu, NU merg la vot) că pentru dreptul ăsta a fost nevoie de sute de ani și de mii, zeci de mii, sute de mii de vieți dedicate luptei și încrederii până la sacrificiu în aceste valori, și că în numele unei idei astăzi sunt în stare să moară doar teroriștii?

Acestea sunt și motivele pentru care această societate produce o clasă politică tot mai ruptă de realitate, un leadership tot mai debil, o elită tot mai ”netedă”:

catedrala Notre Dame a fost, acum 1000 de ani, nu o cauză declanșatoare, ci un efect al adâncimii unor valori care se copseseră și care au construit-o tocmai pentru a-și crea un simbol și o frumusețe la umbra căreia să se dezvolte mai departe.
Dacă un simplu foc sau o singură bombă ar șterge-o de pe fața pământului, cât de adânci ar mai fi credințele din care s-a născut? Și cine ar putea evalua pagubele reale, dincolo de cele ale businessurilor din turism?

”Noi, civilizațiile, știm acum că suntem muritoare. Elam, Ninive, Babilon – sunt frumoase nume vagi” – scrie Paul Valery în prima scrisoare din ”Criza spiritului”. Președintele Manuel Macron nu și-a mai ținut luni seară discursul pe care-l aștepta întreaga Franță, despre unitatea națiunii. Dar va reuși Notre Dame să (RE)devină adevăratul element unificator? Nu doar pentru Franța, ci pentru toată lumea occidentală, care și-a construit societatea la umbra zidurilor bătrânei catedrale?

Ar fi, pentru civilzația noastră senilă și obeză, un răgaz necesar să se pregătească, după epocile post-creștinism, post-democrație, și post-adevăr, de intrarea în lumea post-occidentală. Iar flăcările de la Notre Dame reprezintă un moment istoric tocmai prin aceea că e un moment în care încă mai există speranța de-a mai prelungi, măcar câteva zeci de ani, această cea mai frumoasă societate pe care a contruit-o omenirea de la ieșirea din peșteri.

Speranță pentru omul tridimensional, care chiar știe, dincolo de nevroza cotidiană, cum a ajuns aici, și de cât timp e nevoie să construiești ceva atât de sofisticat și atât de frumos.
Și nu mai e prea mult timp, timpul e în altă parte. Când finanțatorii i-au reproșat că lucrările la Sagrada Familia merg încet, Gaudi a răspuns: ”Clientul meu are timp”.

***

***