Cristian Grosu / Ora cârciumarilor: cum aruncăm cea mai importantă sursă de creștere economică

Anul ăsta, a dat Bunul și Sfântul ca ziua de 24 ianuarie să pice într-o vineri.

Joi, 2 ianuarie, am străbătut un București pustiu în drum spre redacție. Primul lucru pe care  l-am văzut în admin în anul 2020 a fost comentariul unui cititor care – cu siguranță odihnit și cu multe zile libere în față –  mă beștelea pe tema competitivității economiei românești: era supărat pe falsul cifrelor privind productivitatea dintre România și Germania – îmi scăpa, adică, mie, problema valorii absolute. Nu el m-a amărât, ci lumea pe care el o preprezintă.

Sun la fiică-mea la Berlin – îmi respinge apelul: ”te sun în pauza de prânz”: da, joi, 2 ianuarie, în Germania era zi de lucru. De lucru nemțesc.
În România urmau alte 3 zile libere, pentru ca lumea – mai ales cea bugetară – să nu se streseze pentru ultimele 2 săptămâni din 2019 de desăvârșită lene și ineficiență.

Când, după 2 săptămâni de trândăvie, poporul s-a întors la lucru luni, 6 ianuarie, tocmai pica Boboteaza. Cum să muncești!
Iar a doua zi, 7 ianuarie, era sfântul Ion, în țara Ionilor – ești nebun?!
Miercuri și joi s-a făcut schimb de prăjituri, impresii de vacanță, deconturi de vouchere și expedierea unor mailuri de la plictisitorii din ”privat” care nu știu ce mai vor. Iar vineri – deja pe trei sferturi liber, că abia luni, 13, se întorc șefii din concediul lor de șefi.

Doamnelor, domnilor: un singur lucru a tulburat România în ultimele 3 săptămâni de trândăveală legală: lupta tenace și ”științifică” împotriva muncii și a valorii adăugate personale în economie.

Cine s-a uitat zilele astea la televizor n-a avut ocazia să vadă vreo hartă cu viitoarele autostrăzi, sau una cu un canal de irigații în Bărăgan, sau vreun mecanism legislativ prin care să deblocăm industria licitațiilor și contestațiilor: nu.

Cine s-a uitat la televizoare a avut ocazia să vadă dezbaterea dacă să se introducă sau nu pensionarea opțională la peste 65 de ani, dacă angajatul la Ministerul de Interne care stă o viață întreagă în birou se poate pensiona la 50 de ani, ca minerul rupt de munca în mină, sau mai târziu (la pensie specială, desigur), dacă deschiderea calculatorului sau a unui dosar poate fi păstrată în lege la ”condiții vătămătoare de muncă”, dacă să trecem sau nu (veste proastă: au fost trecute) la secret bugetele de salarii de la poliție și jandarmerie alături de cele din servicii și armată.

Salarii speciale, pensii speciale, pensionări la vârste speciale, program de lucru special, vacante speciale, cetățeni care lucrează în administrație și sunt speciali -– toată lumea salariată devine tot mai specială. Iar acest sifilis se duce și în zona privată – desigur, pe cărările croite în toți acești ultimi 30 de ani: taxare specială, stimulente speciale, despăgubiri speciale, subvenții speciale – toate finanțate din împrumuturi, nu din ce se produce aici.

Apropo: e aproape o informație și nu o prezumție – deficitul total pe anul 2019 nu va fi 4% cum a anunțat ministrul de Finanțe, și nici 4,4% cum a revenit apoi același ministru de Finante (care dirijează selectiv informațiile către o ”anumită parte a presei”, dar o să scoatem asta din nărav): deficitul final va fi undeva între 4,7 și 4,9%.

Așadar: cum să nu finanțăm pe toate canalele trândăvia?

Problema nu e, însă, numai la ”adulți”:
pauzele ”oamenilor mari” (ce straniu sună asta) se suprapun peste programul școlar al copiilor. E greu să ții un ritm (tu, ca părinte, că de la profesori slabă nădejde) pentru un copil câtă vreme ai în interiorul anului școlar 3-4 vacanțe, la care se adaugă sărbătorile legale și – mai ales!! – ”punțile” dintre ele.

”Punți” cerute pentru adulți și devenite politică de stat și de guvernare de cea mai rentabilă industrie din România: ”Horeca” – țara cârciumarilor.

Nu e o metaforă! La ora la care scriu, românii se adună încă din ”Horeca” – unde au fost ”ca să facă creștere economică”: pentru că așa este încurajat (de fapt, distrus) turismul din România.

”Turism încurajat”: Ba impozit pe masă, ba impozit pe pat, ba TVA de 5%, ba 3-400 de milioane de euro pompate anual direct de la stat prin voucherele bugetarilor – totul pare mai degrabă o grijă a statului român de-a le oferi o ocupație românilor atunci când nu muncesc, pentru a nu se apuca de prostii.

”Creștere economică” din asta? Să fim serioși: banii de vouchere și de salarii sunt împrumutați cu dobânzi grele de la străini, iar marfa consumată e tot de la străini: producem doar o treime din carnea de porc pe care o mâncăm; nici 20% din lapte; cam un sfert din fructe și legume…

”Turism distrus”: cine are rude care și-au consumat voucherele de vacanță în 2019 știe că în așa zisul nostru ”turism” prețurile au crescut brusc odată cu acești bani pompați de stat, fără ca serviciile să facă un pas mai sus în calitate:
de ce și-ar bate capul cârciumarii României cu asta, de vreme ce banii vin oricum. Și nici ”turistul” nu-și bate capul: îs bani nemunciți – ni i-a dat statul, Dragnea, Dăncilă, Orban – oricine, ce pretenții să ai de la ei?

Problema e că nici măcar scăderea calității și creșterea prețurilor nu mai sunt îndeajuns: ascultam azi pe ministra de la Educație care recunoștea că, pe vremea când era secretar de stat, au existat presiuni concrete din industria Horeca pentru a modela anul școlar după interesele lor: nu poate românul trândăvi și ”consuma” pe cât poate și pe cât se împrumută din viitorul copilului, pentru că copilul are școală…

*
Bun: deci, ce băgăm în economie și în dezvoltare (în afară de picioare, desigur)? capital nu, infrastructură nu, Cercetare nu, Educație nu.

Dar nici muncă?!
Toate astea sunt sursele de productivitate care să ne scoată la limanul convergenței față de țările cu care ne comparăm. Iar în acest moment munca e cea mai importantă sursă – poate singura pe care ne putem bizui.

Căci problema nu e că în Germania s-a muncit pe 2 ianuarie:

ci aceea că atunci când vorbim de sănătate, de administrație și de eficiența oricărui sector, cu toții ne raportăm cu Germania și la serviciile ei. (În treacăt fie spus, fiică-mea a plătit lunar ca studentă în Germania – adică foarte puțin! – o contribuție la sănătate cam cât un angajat pe salariu mediu în România).

Anul ăsta, a dat Bunul și Sfântul ca ziua de 24 ianuarie să pice într-o vineri. Aud în jur, deja, planuri pentru ziua de joi, 23 ianuarie – pentru că la români perioada de muncă a devenit o schimnică perioadă dintre 2 libere și punțile aferente. Dar dacă 24 ar fi picat într-o miercuri?

Și mai aud, de câteva zile încoace, o mică cohortă de psihologi care vorbesc despre ”depresia întoarcerii la lucru” și despre tot felul de sfaturi în stânga și în dreapta – cum să facem față ”stresului reluării activității”.

Mă și mir că nu aud propuneri privind sporul – subvenția – despăgubirea – stimulentul etc, de viață la extrauterin. Probabil că au mai fost introduse odată, dar vreun călător neamț s-a indignat și a inventat înjurătura noastră națională, cu care astăzi ne fălim cu toții.