Guvernul a decis, în urmă cu 3 zile, alocarea sumei de 200 de milioane de lei (cam 41 milioane de euro – undeva între 8 și 10% din piața de publicitate) pentru o campanie de presă la nivel national în privința măsurilor antiCovid-19.
”Această măsură este un mecanism de sprijin pentru asigurarea accesului la informarea corectă şi echilibrată din partea industriei mass media pentru cetăţeni în această perioadă” – anunță guvernul.
Banii vor fi împărțiți în funcție de audiența publicațiilor, măsurată de un auditor independent. Mai multe detalii privind acest program – anunțate de purtătorul de cuvânt al guvernului – AICI-LINK.
Azi, 3 mai, e Ziua mondială a libertății presei (UNESCO), și cu ocazia acestei coincidențe ne vom strădui – deși nu e nevoie de un prea mare efort – să arătăm că măsura guvernului e greșită. Și nu greșită: ci profund greșită.
Da: presa are (mari) probleme – asemenea tuturor industriilor de ale căror bugete de publicitate depinde, începând cu cea auto și terminând cu turismul – dar tocmai de aceea problema trebuia tratată în această cheie.
Iată cele 4 direcții de-a lungul cărora măsura acordării de către guvern a celor 200 de milioane pentru ”Campania de informare” e profund nocivă:
1, Măsura e o prefăcătorie din capul locului.
Toate publicațiile scriu, relatează, transmit, preiau tot ce înseamnă măsuri oficiale privind criza Covid-19. Astfel că decizia guvernului e, de fapt, o formă de ajutor de stat – așa cum guvernul o și recunoaște.
Or, în locul acestei refăcătorii, ar fi fost de preferat recunoașterea explicită a faptului că presa, dependentă de publicitatea unor industrii care s-au prăbușit, are ea însăși probleme, astfel că putea intra în mecanismele de sprijin pe care guvernul le-a conceput pentru celelalte domenii din economie.
2, Măsură e periculoasă din capul locului pentru că oferă tuturor publicațiilor contracte cu statul în condițiile în care presa însăși a ajuns împărțită după formele de finanțare:
publicații dependente de bani publici și publicații care evită banii publici tocmai pentru a-și păstra gura necusută.
Înainte de-a explica despre ce vorbim, un exemplu:
În urmă cu câteva luni, mă sună un fost ministru PSD, pentru a se plânge de modul cum s-a scris despre el într-un articol de pe cursdeguvernare.ro. ”Domnu Grosu, eu știu că aici e vorba de bani mulți, că eu știu cum merge treaba în presă, da trebuia să-mi dați și mie un telefon”.
I-am explicat fostului ministru că numele său a apărut în articol în baza unor documente oficiale, că nu l-am ”vânat” pentru că e de la PSD și că, dacă dă o căutare, o să constate că toate sterile despre el din ultimii 3 ani au fost absolut neutre.
Fostul ministru a înțeles, ne-am închis convorbirea politicosi amândoi, dar mie m-a rămas pe scoarță chestia cu ”aici e vorba de bani mulți, că eu știu cum merge treaba în presă”: probabil omul fusese convins că noi luăm bani de la PNL ca să punem tunurile pe el și pe alții ca el.
Ei: de cât de mulți bani e vorba aici? N-o să vă vină să credeți: milioane de euro, și nu la marile televiziuni care au alte mecanisme de ”bani multi”, ci de la publicații mărunte, care trăiesc din contractile din bani publici.
O primărie de sector oferă unei publicații jumătate de million de euro, în plină epidemie și printer ordonanțe militare, pentru organizarea de evenimente. O altă puzderie de publicații sunt abonate la tot felul de ONG-uri de ”interes national”, în care sunt adunați bani publici sau bani de la partidele politice. Altele – abonate la colaborări de zeci de mii de euro lunat cu instituțiile de presă guvernamentale – de la publicații cu personalitate juridica la jurnaliști pe persoană fizică.
În orice caz, sumele sunt, în euro, cu 6 cifre.
Or, acest gen de legături nesănătoase între publicații și politică trebuie dezvăluite de presa care a rămas încă independent de contractile publice:
dar ce jurnalist/publicație va mai putea deschide gura împotriva publicațiilor care trăiesc din bani publici, în condițiile în care ajutorul de stat pe care l-a primit el însuși e tot sub formă de contract cu instituții publice? Și mai e și o prefăcătorie?
(Ce e foarte ciudat aici: de vreo 3-4 zile, tună și fulgeră împotriva acestei măsuri tocmai publicațiile și jurnaliștii abonați de ani de zile la contractele – directe sau indirecte – pe bani publici: probabil pentru că, dacă ”toată lumea” își face contract cu statul, ei pierd un atu?)
Măsura e foarte asemănătoare cu diversiunea pusă la cale de PSD cu legea pensiilor special pentru jurnaliști – o lege trecută prin parlament cu sprijinul tuturor partidelor politice (UN LINK – AICI): ce jurnalist ar mai fi putut scrie despre inechitatea și anomalia pensiilor special, fără să i se închidă gura cu un ”dart tu nu beneficiezi?” ?
3, Măsura guvernamentală nu ajunge acolo unde trebuie: la ”muncitor” – adică la și în redacții.
Și aici e la fel ca în orice altă industrie când e vorba de publicitate: pe raftul supermarketului stă un litru de lapte, iar alături de el un borcănel de smântână scos din același litru de lapte: prețul amântorura e de 10 lei. La fermierul/țăranul care crește vaca, o îngrijește, rănește după ea, o mulge, ajunge numai 1 leu. Așa e și la presă – ultimii bani ajung în redacții.
Măsura guvernului trebuia să plece de la jurnaliști și de la redacții – și prin efect ar fi fost și o gură de aer pentru publicații, exact așa cum s-a procedat la șomajul tehnic.
Ce soluție inteligentă, perfect neutră și de bună credință s-ar fi putut concepe
Ei, da, e ca dracu: primele ”tăieri” pe care le fac companiile în crizele economice sau de piață (acum le avem pe amândouă – și de cash și de cerere) sunt de bugetele de publicitate. Presa e în aceeași oală în care se află clienții ei:
Dar asta Nu înseamnă că trebuie migrat spre Clientul cel mare – statul și instituțiile publice, pentru a configura obligații și a țese dependențe care, oricât de mulți bani s-ar pompa în această industrie, devin de neplătit de o publicație care-și respectă principiile și distanța indispensabilă de zona de decizie politică.
Singura măsură cu adevărat în sprijinul presei – si care ar fi fost realmente folositoare și lipsite de orice echivoc lipicios – ar fi fost un mecanism de relaxare fiscal care să opereze pe o perioadă foarte strict determinată (4 luni, 6 luni, 9 luni), cu focus pe redacții și pe jurnaliști, așa cum în celelalte industrii afectate de criză focusul a fost pe păstrarea locurilor de muncă.
Și ar fi beneficiat – fără umbra de îndoială asupra corectitudinii – toată lumea, fără nicio condiționalitate artificială: nu ar mai fi existat nicio ”listă” cu publicațiile beneficiare de contracte cu statul și ar fi putut beneficia chiar toate publicațiile:
Pentru că, mai ales în presa locală, e sânge pe pereți: tocmai la acei năpăstuiți pe care măsura guvernamentală îi trimite acum ”la un evaluator independent” – recte BRAT, sau poate or mai fi și alții: păi e ajutor pentru o industrie, de care trebuie să beneficieze toți cei din industrie, sau e o condiționare pentru a trimite pe toată lumea la evaluatorii independent?
Iar pentru săracii din presa locală, suma percepută de evaluator reprezintă o mica avere – pe care o plătesc pentru a dovedi cât sunt de săraci.
*
În ce privește această măsură guvernamentală, cursdeguvernare.ro NU o va accesa:
singura formă de sprijin pe care statul o putea oferi industriei media e cea descrisă mai sus – tocmai pentru că nu reprezenta o obligație editorială, iar relația cu Statul ar fi rămas în cadrul punctual al contractelor strict comerciale pentru cine și-a făcut de lucru cu statul. Cadrul punctual – nu o mită generalizată, botezată ”mecanism de sprijin”.
Da, nu ne-ar fi stricat acum o gură de aer – dar în acest moment nu vrem să-l inhalăm, pentru că e Covid curat.
În rest, este și, mai ales, va fi foarte greu. Dar vom trăi și vom vedea.
De fapt, e invers: vom vedea și vom trăi.
