Cristian Grosu / Istorie pură. Mafia Carpathia remake : cronica unui film istoric fără Burebista

Ca în vodevil. Acțiunea – adică actul concret al guvernării – se petrece în față. În fundal – povestea de context : decorul și straiele actorilor ne spun când se petrece acțiunea, care e mentalitatea personajelor – și dacă, la final, vreunul din tipii cei răi o ia, până la urmă, de nevastă.

Cu riscul de-a fi agasant : ceea ce vedem în stradă e clona unui moment istoric prin care au trecut și alții, SUA sau Italia, de exemplu – dar nu sub aspectul patetismelor ”anticorupție” sau al unei explozii de democrație.
(Să fim serioși : nu dăm noi lecții de democrație la nimeni la 2 luni de când poporul a ales un sfert din penalii Parlamentului și la 7-8 luni de cât același popor și-a votat primarul aflat în stare de arest – de-a fost nevoie de acordul judecătorului ca alesul să fie scos la lumină, înfășurat cu Tricolorul, investit și trimis la loc jos, la șobolanii care ies din closet.)

Înainte de-a explica prin personaje concrete și cu impact istoric, încă un mic marafet personal – care să pună accentul foarte particular al ”românismului” atât pentru corupție, cât și pentru lupta înpotriva ei :

În urmă cu vreo 10-12 ani, invitat la o dezbatere ca să-mi dau cu părerea despre lupta anticorupție pentru care toată lumea tocmai își regla tirul și-și calibra armele și întrebat fiind care vor fi semnele că lupta anticorupție e pe drumul cel bun am spus o ”nespusă” care i-a lăsat pe mulți mască : ”voi ști că treaba merge spre bine în momentul în care voi vedea ziariști de investigație împușcați”.
Știam ce spun : eu am avut mașina ”făcută” cu ranga în noaptea dinaintea unui proces în care eram inculpat pentru calomnierea unui mafiot cu funcție politică – iar asta era, pentru mine, semnul că în sfârșit corupția românească poate fi pusă cu spatele la zid și constrânsă la gesturi disperate, de intimidare sau eliminare a sursei unor informații care se pot tranșa în fața Justiției.

Azi știu că eram naiv, tocmai prin specificul românesc al mafiei : insidios, binevoitor – vesel chiar – patetic – într-un cuvânt, foarte ”pășunist”.
Mafiotul român a avut mereu oroare de sânge și violență, iar asta l-a făcut mereu mai ”uman” și, mai ales, i-a dat acestuia posibilitatea de-a se autovictimiza: în loc de coaie și onoare ne-a livrat chipul lui de țigănuș pe care-l prinzi cu mâna-n buzunar în tramvai: hai, bre, șefule, ce-ai cu mine, copil năcăjit și flămând ?

De fapt, asta a făcut din mafia românească una din cele mai eficiente mafii de pe continent: cum altfel poți lăsa o țară cu cele mai mari avantaje comparative din regiune fără tot ce avea – resurse, forță de muncă, poziție geostrategică, echilibru economic. Și în urma acestei devalizări metodice și totale să ai la pușcărie doar vreo sută de mafioți tânguioși și duioși …

Dar revenind la istorie…

Pentru început: într-o insomnie din nopțile săptămânilor trecute, am revăzut, pe National Geographic, documentarul despre Joseph Pistone – agentul FBI care, în anii 70, s-a infiltrat, sub numele Donnie Brasco, în clanul mafiot Bonnano din New York. (Merită să adaug că, în aceleași zile am revăzut, tot în miez de noapte, filmul cu Al Pacino și Johnny Depp, turnat pe cazul real din America acelorași ani.)

Fără poveste și metafore – ISTORIE pur și simplu: Statelor Unite le-au luat mulți ani până să pună cap la cap infracțiunile de drept comun într-un context mai larg și mai periculos : Mafia – sinergia unui anume fel de infracțiuni, care-i furniza fiecăreia, prin asociere și organizare, efecte mai mari decât suma tuturor acestor infracțiuni.

SUA au început să se bată ”de la egal” cu Mafia abia când au înțeles că nu au de-a face cu o sumă de infracțiuni (crimă, spălare de bani, evaziune fiscală, estorcări, contrabandă, trafic de toate felurile – inclusiv de influență etc, etc).

A urmat – așa cum cei care mai pun mâne pe-o carte sau pe-un google- cazul Italiei : SUA s-au implicat direct în lupta antimafia din Italia anilor 80 (ani în care statul italian a început, la rândul lui, să se bată de la egal cu Mafia, care ajunsese să pună și primarii, și parlamentarii, și miniștrii și capii Justiției) abia atunci dând și-au dat seama că la fiecare cap tăiat, curgeau de peste Ocean alte 2-3, întru alimentarea cu ”forță de muncă” și lidership proaspete criminalitatea paralelă din Peninsulă.

Agenți acoperiți, reglări de conturi, arestări spectaculoase, comisia (COMISIA), martori protejați, bombe, ”puști-pistoale” (cum zicea cântecelul ăla din copilărie, ca să rimeze foarte politic cu neinteligibilul la vremea aia ”femei goale”) :

Nu sunt scenarii de filme, ba, dimpotrivă: filmele, în ciuda spectaculozității lor, NU s-au ridicat niciodată la nivelul adevăratelor drame ale oamenilor vii- cu familii și strategii de viață, cu mize copleșitoare- implicați în aceste ”operațiuni” menite să păzească LIBERTATEA și DEMNITATEA cetățeanului de dezavantajele unei societăți deschise :

Giovanni Falcone – magistratul italian Antimafia și interfața Justiției italiene cu FBI-ul american – a fost asasinat (împreună cu soția) cu o bombă pusă pe autostradă.

Firește că fluxul s-a întors la matca sa: legăturile politice ale Mafiei – soldate cu fuga peste graniță a fostului premier italian Bettino Craxi, în urma unui complicat mix de transfer al acuzațiilor – prin operațiunea Mani Pulite, care căuta influența Mafiei la vârf, unde se infiltrase, nu la bază, acolo unde lucrurile mergeau de la sine.

Istorie… . Iar la București, după atâtea decenii de experiență ale altora, lumea își pune încă problema dacă nu cumva politicienii sunt prea ”abuzați” atunci când vor să dezincrimineze abuzul lor asupra societății…

Să fim serioși :

Care e diferența dintre un denunțător ”pașnic” care și-a luat partea lui și un agent sub acoperire care-și risca viața, familia, rostul său de om ? (Și de-aici o întregă filosofie). Care e diferența dintre președintele Consiliului Județean care ”produce” contracte pentru Mafie și gașca de parlamentari (demnitari cu imunitate!) pe care bietul ”local” îi ține în spate și le câștigă alegerile? Care e diferența dintre firmele care primesc contracte cu 50-100% mai scumpe decât se cade și un contrabandist de țigări care și el cotizează cuiva, care-l lasă să-și vadă de ”meserie” ?

Duritatea Mafiei românești constă tocmai în ”pășunismul” ei: autovictimizarea care constrânge psihologic victima să ceară și mai mult abuz, sistemul de lucru în care până și cele mai normale lucruri sunt făcute tot cu rea-credință, mitul decidentului politic care, uite că mai și face, îți mai dă ceva și ție, chiar dacă mai și fură și el – că, nu-i așa, și tu, cu inima ta bună, la fel ai face în locul lui.

De ce e supărat C.P. Tăriceanu că procurorii îl acuză de minciună – când declarațiile și informațiile celorlalți asta arată ? Sau e minciuna în fața magistratului ceva ce ar trenui trecut cu vederea? Sau Dl. Liviu Dragnea – a cărui acuzație pare atât de comună încât a ajuns, în România, la aprecierea bunului simț ? Sau Blaga sau Oltean (șpaga luată la biserică – căci mafiotul român e cucernic) – care, ca să vezi noutate! – și-au luat valizele cu bani pentru campanie și și-or fi oprit și ei de-acolo ceva pentru țigări…

Sau PNDI-ul Elenei Udrea prin care banii urmau să fie sifonați către ”capo” locali, exact după patentul perfectionat mai târziu de Liviu Dragnea (”PNDL”, la nivel de aprobare personală), către ”autoritățile locale”: de fapt autorități foarte mafiote, cu legi, reguli, cutumie și chiar cu o CONSTITUȚIE și ele foarte ”personale”.

(Citiți și: ”Cristian Grosu / Ai copii? Jigania cu nume și adresă care le strâmbă, legal, țara. Sentința care aruncă în aer coerența Administrației, Educației, Sănătății ”)

Acuzațiile de azi îmi amintesc de ”controversele off the record” dintre Adrian Năstase și S.O. Vântu – în care cel de-al doilea i-a dat bani primului pentru partid dar le-a spus și celorlalți din PSD cu cât a cotizat, astfel încât ăia să-și poată face socoteala cât și-a oprit primul pentru țigări… (informație de primă mână, direct de la unul care fuma într-un bazin de rahat care-i ajungea până la bărbie și ruga pe toată lumea să nu se miște ca să nu facă valuri…).

Mafia unui popor blajin : nu bombă ci OUG, nu glonț ci HG, nu accident auto ci Derogare de la lege

Lupta anticorupție e una foarte dură, ea presupune etape istorice și particularități de generație – trebuie ceva care să compenseze faptul că nu se trage cu pistoale pe stradă (ca în SUA) sau nu se pun bombe pe autostradă (ca în Italia) sau nu se cumpără CD-uri cu nume, adrese și sume – ca în Germania :

dar violența e Absolut aceeași – ca în bancul ăla cu suma viciilor… . Și, în definitiv, de ce să plătești un asasin cu bani adevărați, când unul ca dl. Florin Iordache nu-ți cere nimic pentru că de comision se descurcă el , ba chiar ”curat” : fără gloanțe, sânge, fără bombă-n tren sau pe autostradă ? Nu pistolul, ci OUG. Nu bomba – ci HG-ul. Nu trenul din sufragerie, ci ”derogarea de la lege”. Și nu deghizarea, ci mărirea de salariu. Artă, nu barbarie!

Nu suntem în timp de pace: suntem în plin război intern, în care cei 200.000 (Cine sunt – un LINK AICI) încearcă să rămână în șa, pentru a-i călări pe ceilalți 20 de milioane. Iar din cele 20 de milioane, acum s-au desprins 3-400.000 care, chiar dacă nu știu exact ce se întâmplă, intuiesc direcția în care istoria, slavă Domnului, favorabilă, ne contrânge să mergem: libertatea curățată de deșeurile ei.

De menționat : Așa numitele ”momente istorice” sunt înțesate – potrivit unui prost, dar implacabil obicei – de erori : Edgar Hoover, șeful FBI, un adevărat dușman al drepturilor omului de dragul controlului infracțiunilor, a murit fără să fi înțeles nicio iotă din democrație.

Noi, aici, la București, cu o mafie a cărei violență stă tocmai în ”blândețea” ei, putem spune azi, februarie 2017, că liderul unei coaliții de 70% din Parlament n-a înțeles – și din cauza asta a și ratat, pentru cine știe cât timp – rețeta dintre democrație, subiecte sensibile și eradicarea Mafiei. Nici nu se putea altfel : într-o democrație nu se poate face legislație pentru câteva zeci de mafioți pășuniști.

Dar chestiunea Hoover-ilor noștri e, deja, un alt subiect.