Cristian Grosu / Cum să ne jucăm puțin cu 80 de miliarde

Șansa de bază ca România să poată folosi măcar trei sferturi din cei 80 de miliarde pentru dezvoltare căpătați de la Bruxelles este ieșirea rapidă din profunda criză politică în care se află.

Pentru a pregăti instituțional și administrativ absorbția acestor bani (care, spre deosebire de alte dăți, va cuprinde și o componentă supusă la vot în Consiliu pe anumite programe) e nevoie de schimbări pe alocuri radicale atât în legislație, cât și în reorganizarea unor entități guvernamentale care să ne lecuiască de boala începătorilor: cea privind capacitatea de-a face, implementa proiecte și de-a unge mecanismul de finanțare a acestora.

Or aceste lucruri NU se pot face pe fondul actualei crize politice – astfel că vedem cum se scurge zi după zi prețioasă într-o bulboană parlamentară imposibilă:

Avem criza sanitară care se extinde, criza economică care ține pasul cu ea – și nu-i de mirare că nu mai vedem sau că minimalizăm criza din structurile de decizie care ar trebui să pregătească România pentru complicatul nivel următor.

Avem un guvern minoritar, care nu mai poate lucra nici măcar cu Ordonanțe de Urgență pe fondul unor urgențe de astă dată reale.
Avem o Curte Constituțională care și-a ieșit de mult din atribuții, care legiferează efectiv și se amestecă brutal pe scena politică.
Și mai avem câteva mii de aleși de toate felurile – de la parlamentari la consilieri locali – pe care trepidația electorală îi face să se comporte irațional – ba, uneori, inuman pur și simplu – în toate deciziile pe care le iau.

Or această situație toxică trebuie să înceteze, dacă chiar vrem să articulăm o strategie pe 10 ani de adecvare la schimbările fundamentale în economia UE de după Covid, și nu să improvizăm așa cum o facem de 30 de ani.

De câteva zile, se pune problema amânării alegerilor, sub pretextul problemelor generate de pandemie. Adică să intrăm în 2021, adică în exercițiul financiar ăla cu 80 de miliarde, adică în planul de resetare a competitivității UE – cu o clasă politică lipsită de răspunderea pe un proiect și într-o atmosferă de sabotaj violent și tenace.

Pentru trei lucruri trebuie să se pregătească și să cheltuiască România în următoarele luni, dacă vrea să se scuture și să se trezească din acest delir provocat de cele 3 crize:

Primul lucru e organizarea neapărat a alegerilor locale – deja amânate, în luna septembrie. Nu suntem singurii care facem alegeri în pandemie, avem solutiile găsite de alții, avem proceduri de protecție deja experimentate. Administrațiiloe locale vor avea mult de lucru în privința absorbției adecvate a banilor – la ora asta ar trebui deja să fie angrenate echipe de lucru pe proiecte asumate coerent: or aleșii locali de toate culorile și nivelurile se vor sabota, se vor încăiera și vor lucra fără nicio răspundere, fie ea si politică, până după alegeri. Cât prelungim acest haos decizional?

Al doilea lucru e organizarea neapărat la termen a alegerilor parlamentare. Pentru cei 80 de miliarde e nevoie nu doar de un plan de guvernare în acord perfect cu trendul economiei europene, ci și de o echipă legitimă și puternică pentru negocierile de care am vorbit mai sus.
La acestea se adaugă necesitatea adecvării legislației la stringențele marilor proiecte – ca exemplu: nu-i posibil ca timpul pierdut în contestatiile la un proiect să fie mai mare decât timpul de realizare al proiectului. Și multe altele – de la eliminarea, cu finețe, a bolovanilor din drumul capitalului autohton, și până la revenirea pe turnanta valorificării avantajelor comparative pe care le mai avem: Ungaria tocmai devine hub regional pentru gazele care urmează să fie românești.

Or, până la instaurarea unui guvern cu o majoritate parlamentară legitimă, vom asculta la televizor în fiecare seară aceleași stupizenii irelevante spuse de aceleași fizionomii pe care, chiar știind că sunt în delir electoral, îți vine să le iei la palme. Ei – cât mai prelungim acest haos decizional?

Al treilea lucru e, de fapt, înaintea celorlalte două: pornirea școlii la ȘCOALĂ. Dincolo de entuziasmele privind școala online, predarea online, teleșcoala etc, etc – procesul de învățare presupune comunicarea face to face – deși vocile psihologilor chemați să se pronunțe sunt acoperite de clișeele vânturate de tot felul de ongiști.

În plus, școala românescă are două mari probleme privind online-ul. Prima se referă la accesul și dexteritatea elevilor de-a lucra online: 900.000 de copii au reclamat faptul că nu au avut practic acces la cursuri – potrivit unui studiu pe care l-am publicat pe cursdeguvernare.ro – și vor să se întoarcă la școală.

Ei bine: chiar admițând că li se vor cumpăra gadgeturile necesare (și se pot: cu doar o treime din banii dați de la buget în 2019  în voucherele HORECA s-ar fi putut cumpăra tablete și la câini), e sigur că toți se vor obișnui adecvat cu ele? Și dacă nu reusesc să o facă: câți suntem dispuși să pierdem pe drum? 200 de mii? O sută de mii? Cine trece acești o sută-două de mii la ”pierderi colaterale” să se gândească că sunt ființe umane care pășesc cu stângul în viață, iar statul nu le poate asigura nici măcar egalitatea accesului la educație. Să mai spunem aici că economia tocmai deconteză cei 4  ani în care – după o decizie a fostului ministru Ecaterina Andronescu – nu au funcționat școlile profesionale. (Și atunci, tot ”criza” a fost invocată).

A doua problemă a școlii sunt profesorii: au timp să se adapteze sau să fie responsabilizați așa cum sunt când se face prezența în cancelarii? Știe cineva câți și-au început și cum și-au ținut orele în această primăvară?
La televizor se dau cazuri spectaculoase: elevi de la țară obținând nota 10 la evaluare, sau profesori mergând din casă în casă și ducânu-le elevilor telefoane mobile sau tablete. Dar a spune că asta e școala românească e aceeași capcană cu a te lăuda ce tari sunt românii la matematică numai după rezultatele câtorva olimpici.
Școala românească e alta: 35% dintre profesori sunt absolvenți de învățământ de la distanță (adică n-au fost la școală!) – o spune însăși Ecaterina Andronescu. 50.000 din numărul total sunt absolvenți de fabrici de diplome, unde au intrat după ce inițial au picat la facultățile de stat.

Cum pornim școala la școală? Irlanda a anunțat azi că a alocat 350 de milioane de euro pentru regândirea spațiilor din scoli cu distanțare fizică și recrutarea de profesori. În Luxembourg (țară aflată pe toate listele cu număr mare de ”covizi”), se fac peste vară ore la școală pentru a recupera face to face ce s-a pierdut în martie-aprilie prin online (că acolo din 11 mai a reînceput mersul la școală și a ținut până pe 17 iulie – cu elevii în clase).

Sunt, așadar, trei lucruri la care ar trebui să se lucreze zilele astea zi și noapte – însă toate acestea, cu mize uriașe, sunt înecate în zoaia electorală din spatele crezelor sanitară și economică. Ei, cât mai prelungim acest delir?

De fapt, mai e un lucru – al patrulea, să-i zicem. Viitoarea majoritate parlamentară.
Pe de o parte, avem experiența ultimelor alegeri, când majorități confortabile (spre 70%!) nu au reușit să pună în mișcare niciun program de dezvoltare – ba, dimpotrivă, încăierarea pe agendele de partid sau agendele personale (cum a fost cea a lui Liviu Dragnea) a dus la blocarea oricărui plan de investiții și reforme, compensarea electorală fiind obținută prin creșteri de salarii și pensii din bani împrumutați.

Nefuncționarea unei majorități, sau a însăși partidului pivot al unei majorități e un pericol pe care nu trebuie să-l subestimăm, mai ales că au pornit deja bătăliile în interiorul partidelor favorite în sondaje. PNL și USR-PLUS.
Circulă ”prin piață” tot felul de variante privind fie viitorul premier, fie viitorii șefi de partide, fie combinații politice improvizate la masa verde pentru momentul în care decidenții vor scăpa la administrarea banilor. Taberele sunt atât de puternice și de determinate să răstoarne masa de joc, încât pericolul unei majorități aritmetice dar haotice în interiorul său este real:

Or tocmai aici e responsabilitatea celor care trag sforile în spatele celor 80 de miliarde. bani pe care chiar s-ar putea să-i absorbim, dar cu aceleasi rezultate de până acum: să ne trezim, adică, peste vreo 10 ani, că am avut creștere dar fără dezvoltare, că suntem o națiune de boi digitali și un popor de amărți care merg pe autostradă.