Cristian Grosu / Drojdia ideologiilor și noul extremism

Luni, 9 mai, de ziua Europei, cancelarul austriac Werner Faymann și-a anunțat demisia. Și din guvern și din fruntea SPOe (marele Partid Social-Democrat). Faptul că nici stânga mainstream și nici dreapta conservatoare (celălalt mare partid) n-au reușit să-și califice candidații în turul doi al prezidențialelor i-a deschis calea lui Norbert Hofer – liderul extremistului Partid al Libertății. (Acesta avea să piardă, două săptămâni mai târziu, după o cursă umăr la umăr, în fața independentului van der Bellen…)

N-a mirat pe nimeni.

Franța s-a mobilizat serios în decembrie pentru a redresa rezultatele la alegerile regionale – câștigate în primul tur de Frontul Național al lui Le Pen.

Ce să mai spunem de ”sudiști”: Podemos intră peste noapte în Parlamentul spaniol cu 20%, iar Syriza Greciei …

Sigur, putem să punem acest baleiaj pe seama dezamăgirii la capătul unei crizei economice a cărei rezolvare e neconvingătoare; sau a crizelor care surprind, peste noapte, guvernele politice care nu au ”proceduri” pentru situațiile atipice pe care popoarele, în turbionul globalizării și al reașezărilor geopolitice, sunt nevoite să le străbată și, mai ales, să le plătească…

Dar ar fi o judecată incorectă, pentru că e prea simplificatoare :

De fapt, ADN-ul societăților – așa cum le știm noi învățate de la școală și din cărți – tocmai suferă o mutație: în structura politică și, simetric, în electoratele aferente; și nu știm cum va arăta – și, mai ales, ce va fi în stare să facă – ”mutantul”.

Dacă dezintegrarea ideologiilor din spatele structurilor noastre politice lasă pe masa electorală carcasele unor vechi partide care mimează încă sisteme de valori golite de conținut – marea problemă rămâne ”electoratul” : adică baza acestor societăți. Căci ar fi firesc – nu-i așa ? – ca și la baza societăților să se producă mutații asemănătoare :

Duplicitatea partidelor ”ideologice” crează, în oglindă, incoerența electoratelor : ce pui în loc de ideologie atunci când dispare acest element diferențiator al ”claselor” ? Iar pentru răspuns nu trebuie să alergi nici la Paris, nici la Viena, și nici să faci un tur prin Republica lui Platon :

E suficient să arunci o privire aici la Slobozia – unde marele partid de stânga produce politici de protecție a profitului pentru marile corporații cu conturi în offshoruri, iar marele partid de dreapta distribuie ajutoare sociale dintr-un profit care nici nu s-a făcut… . În treacăt fie spus, de la Slobozia la Roma toată lumea – și stânga și dreapta – trăiește din datorii suverane și-și pune gaj țările pentru câteva decenii doar pentru încă un mandat…

Cum dracu să nu se uite și ”electoratul” după oferte mai puțin duplicitare ?

***
Ei, ce-i mai puțin duplicitar – ca element diferențiator de ”clasă” și interese de straturi sociale – decât oferta ideologică bezmetică cu care dreapta intră peste teritoriul stângii și invers ?

În acest haos în care popoarele ”simt” incoerența cu care divergențele ideologice sunt administrate de partidele politice, se reaprind străvechii tăciuni ascunși sub cenușa evoluției sociale : naționalismele, anxietățile celor care au ceva de pierdut, ”romantismele” individuale ale celor care alcăruiesc aceste societăți dezvoltate mult prea rapid pentru ca toți membrii lor să poată ține pasul cu ele. Baza acestor societăți se întoarce la cea ce Valery numea – în ”Criza spiritului” – ”descântecele” și ”invocarea” părinților patriei, a moaștelor, a ”salvatorilor”, a poeților naționali…
Să mai spunem ce poate să însemne această aliniere latentă a electoratelor pentru coeziunea unei Europe care nu a apucat să aibă o unitate politică, un sistem fiscal închegat și compatibil cu marile ei economii, o armată proprie și o politică externă comună ?

Așa stând lucrurile în ce privește marile popoare europene – n-ar strica să aruncăm un ochi în eșantionul – contaminat, firește – de la Slobozia.
Căci și aici, ca și la Paris, tentația partidelor ideologice de-a intra pe acest filon de ”nostalgie instinctivă” și anxietate socială ale alegătorului rudimentar face prozeliți.

Nu vorbim de Laszlo Tokes – pentru care naționalismele sunt pâinea, sarea, apa și aerul vieții, în chiar detrimentul minorității maghiare luate ostatică pentru mecanismul de vot – și nici de imaginea sa în oglindă – Gheorghe Funar sau alți epigoni care trăiesc din stârvul politic al lui C.V. Tudor.

Ci de situația (bizară pentru ”trendul” pe care ar trebui să ne aflăm – căci stringențele convergenței reale n-ar trebui să ne lase timp și energie pentru nimic altceva ) în care partidele mainstream românești caută argumente, instrumente, discipoli și reprezentanți pentru acest filon rămas orfan după ”România Mare”.

Unii vor zice că această încercare de-a confisca adeziunea și voturile acestui gen de naționalism ține de ”inteligența politică”. O atare scuză poate fi valabilă pentru un om ca Traian Băsescu – care a mirosit feromonii acestui tip de electorat și oricum, nu s-a împiedicat Traian Băsescu niciodată de vreo ideologie…

Pentru partidele mainstream, însă, asta e o dovadă de incoștiență: procentele câștigate din această zonă de electorat înseamnă, de fapt, un mic ”import” de mentalitate – pe de o parte. Iar pe de alta – o derută cu pierderi incalculabile pentru electoratul încă ideologic care face diferența fermă între inteligență și duplicitate; între pragmatism și incoerență; între realism politic și desfrâu.

Aducerea, dintr-un cu totul alt film, a lui Marian Munteanu la candidatura pentru București – adică la cea de al doilea cel mai votat om din România – de către PNL, numai pentru a miza pe tușa naționalistă a majorității de sub linie e o eroare care s-ar putea dovedi fatală pentru empatia cu electoratul propriu. Sau poate că a fost doar prostie pură și nu un biet calcul greșit sau chiar inconștiență (în cazul unui succes) politică.

Dealtfel, ”liberalismul pravoslavnic” e un nonsens – iar asta arată ce au, de fapt, liderii actuali ai PNL în cap, chiar raportându-se la ziua de azi – căci nu îndrăznim să sperăm că cineva din partid are o ofertă pentru cei care au, acum, 14-16 ani și care ar urma – nu-i așa ? ca peste un mandat-două să-și ridice ochii din tabletă și să voteze potrivit celui mai feroce pragmatism social.

Nu mai vorbim de sensul în care PSD, atunci când apasă pe butonul sensibilităților naționaliste – folosește cuvintele ”român”, ”românesc”, ”românește”, ”români” etc etc ca pe o invitație (ba chiar ca pe o poruncă) la a sta cu privirea în pământul strămoșesc și a nu permite niciunui licăr de minte și naturală dezinvoltură să intefereze cu această privire.

Interesant e că, spre deosebire de noile extremisme ale Europei eliberate cumva de compulsia la complexele naționale – aici e încă totul ancorat într-un foarte solid teren religios. Dan Puric are încă trecere – adepții viziunii sale au siguranța de sine a celui care are acasă niște rafturi de cărți pe care le-a răsfoit – fundăturile pe care le propune drept soluții de evoluție socială (căci nu despre credință și rafinare spirituală vorbim noi aici) sunt locurile călduțe ale celor care nu ”simt” cum să-și conserve identitatea decât făcând recurs la ce are mai rudimentar și mai facil ”trecutul”.

Și ce recurs : niciun cuvânt în discursul acestor menestrei ai istoriei despre Imperiul roman, Roma, forța civilizatoare care a făcut aici, cu mușchii, nu cu buldozerul, 4500 de km de drumuri în numai 10 ani de la cucerirea Daciei (în ultimii 20 de ani noi am reușit, cu buldozerul, doar 450) și au străpuns Carpații în 4 locuri (noi încă nu i-am străpuns în ultimii 25 niciodată).

Ies, în schimb, la lumină și capătă justificare ”istorică” – ca un fel de cosmogonie socială – vechii zei ai dacilor, ocultismele sociale ale lui Deceneu, mirajele pe care inconștientul colectiv ațâțat de noii profeți plătiți în moneda Europei unite le scrijelesc pe retina strămoșească :

am trăit să citesc, în anul 2016, pe unul din ”site-urile de specialitate” preluat cu tâmpă voioșie de presa mainstream, demonstrația că până și poporul evreu se trage dintr-o veche spiță de traci – puțin a lipsit ca autorul, luat de val, să povestească despre neamurile de la Mizil ale Lui Isus Cristos…

Asemenea ”curente” de percepție a istoriei actuale – complicată, parșivă și imprevizibilă dacă e lipsită de mentalitatea individuală adecvată la valorile fondatoare lucid creștine – ar putea să pară hilare dacă adepții lor nu ar vota : adică dacă nu ar produce decidenți. Iar a produce decidenți înseamnă a încuraja partidele care produc guverne să zgândăre la infinit acest gen de naționalism.

Regretabil, în cazul extremismelor – de orice fel – este că, blocați în aceste fundăruri insalubre de percepție a Europei cu România în ea, atât baza societății cât și partidele care mizează pe voturile acestei baze nu mai pot vedea un lucru incredibil de simplu :

uimitoarea, miraculoasa, inestimabila ușurință cu care elementele de identitate autentic românească pot fi scoase și valorizate astăzi în lumea largă. Cu o condiție : să-ți privești țara, Europa și lumea în mod implacabil deschisă, cu fruntea limpede, debranșat de mentalitatea de prizonier în anxietățile sociale de la gurile Dunării. Un exemplu concret și palpabil: ICR-ul (lui Patapievici) spulberat de falanga rudimentar-naționalistă a stângii mainstream, față de ICR-ul (lui Marga & comp) altoit pe ocultismele locului.
O oportunitate nemaiîntâlnită – cu condiția să fii puțin destupat.

Dar unde e clasa politică în stare să-și dorească un electorat destupat? Și unde e electoratul în stare să producă o clasă politică care să-l vrea destupat ?

***
Notă: Articol scris pentru revista Sinteza  din Cluj