Costul forței de muncă în România a fost anul trecut cu circa 30% mai ridicat decât în Bulgaria și tot cu aproximativ 30% mai redus decât în Ungaria și Polonia, potrivit datelor furnizate de Eurostat.
O comparație cu statele europene din perspectiva posibilităților generate de nivelul de dezvoltare exprimat prin PIB/locuitor este utilă pentru a ne poziționa corect pe piața muncii din UE și a ști ce măsuri ar trebui să luăm.
Astfel, am folosit cele mai recente date disponibile și am raportat costul orar al muncii față de media europeană la posibilitățile economiei, măsurate strict în euro ( atenție, nu la paritatea puterilor de cumpărare, care ține cont de nivelul prețurilor, ci din perspectiva unui investitor care vede cum ar urma să se deruleze pe plan local o afacere la care ține contabilitatea în euro).
Astfel, a rezultat o dispunere extrem de interesantă a țărilor la nivelul UE, cu delimitarea clară a unui exces de costuri care ridică probleme de productivitate pentru grupul adiacent și latin Franța (+20% cost salarial suplimentar față de capacitatea economiei), Belgia (+17%) și Italia (+14%). Desigur, datele au o exactitate mai redusă dar permit aprecieri calitative certe.
După cum și poziționarea geografică și poziționarea ca model socio-cultural au o o importanță covârșitoare în stabilirea nivelului practicat pe piața muncii.
Nordicele Germania, Danemarca, Olanda, Austria, Finlanda și Suedia au valori ale costului muncii raportat la PIB pe locuitor ( dacă se face raportarea la media UE) similare și ușor negative.
Aspect care pare optim din perspectiva competitivității externe, susținând, în același timp, o piață internă care să stimuleze dezvoltarea și păstrarea serviciilor sociale la un nivel rezonabil. Spania, situată între Franța și Portugalia, vine exact pe zero și cam la media vecinelor. La fel și Croația, prinsă la mijloc între spațiul balcanic cu valori puternic negative și Italia, aflată pe un plus semnificativ.
În acest tablou, fostele state socialiste apar la niveluri de circa 30% sub posibilitatea ipotetică generată de PIB pe locuitor, cu România situată ceva mai bine decât statele baltice ( cu excepția Estoniei, ”mai vecină” cu Finlanda decât Lituania și Letonia) dar ceva mai slab decât Bulgaria, Ungaria, Cehia și Slovacia.
Și, fapt interesant, o Românie aflată un nivel similar cu un anglogrup din care fac partea Marea Britanie, Irlanda și Malta. Nu am luat în considere datele brute pentru Luxemburg deoarece acest stat mic are o situație specială prin raportarea unei producții foarte mari realizată cu forță de muncă luată din vecini la o populație rezidentă relativ redusă.
În acest context al unor blocuri destul de clar conturate pe criterii de dezvoltare și geografice, soluția de optim estic pare a fi deținută de campioana trecerii prin criza economică, Polonia. Cu -14%, ea este aceea care face media și trecerea între Estul ce dorește nivelul de trai occidental și statele dezvoltate, ceea ce ar trebui să ne dea de gândit cam care ar fi nivelul până la care ne putem duce cu creșterile salariale.
Datele privind evoluția costului orar al muncii și al PIB/locuitor în România din ultimii patru ani arată că rezerva de creștere a costului orar al muncii pe baza creșterii economice (din care o parte a fost obținută nu prin avansul producției naționale ci prin diminuarea populației la care se raportează această producție, s-a cam epuizat.
Mai ales dacă facem trimitere la creșterea cu totul excepțională a costurilor cu forța de muncă din perioada 2004 – 2008.
Reamintim că, pe fondul entuziasmului aderării la Uniunea Europeană, în pofida introducerii cotei unice și a reducerilor succesive de fiscalitate, costul salarial se majorase atunci de la 1,9 euro/oră la 4,2 euro/oră, valoare pe care am luat-o ca referință pentru intervalul 2012 – 2015.
Chestiunea este mult mai complexă decât datele prezentate schematic, mai ales dacă se ține cont de faptul că acest cost al forței de muncă include în proporții diferite și costuri non-salariale sau că este determinat indirect de nivelul pensiilor care se plătesc din taxele aplicate pe forța de muncă utilizată.
Însă, fie și aceste constatări prezentate mai sus ar fi de natură să dea de gândit, atât factorilor ( tehnocrați) de decizie cât și politicienilor responsabili ( dacă această sintagmă nu este cumva un oximoron).
Urmărește-ne pe Google News
Un răspuns
Sa fim seriosi, politicienii care ar trebui sa se gandeasca la asta au alte chestii presante pe cap – vine campania. Si fara campanie, nu stiu cati sunt capabili sa interpreteze statistici si sa perceapa situatii de genul celei prezentate in articol.