Nivelul de trai din România a crescut semnificativ pe fondul unei convergenţe accelerate a salariilor în raport cu media UE şi a stagnării în procesul de convergenţă a preţurilor către aceeaşi medie – o arată datele oficiale în intervalul 2014-2017.
Dar această decuplare de trend între cele două tipuri de convergenţă (care se va produce inevitabil în timp) nu va mai putea continua.
La nivelul salariilor, avantajul major a fost tocmai punctul relativ redus de plecare, combinat cu avansul rapid al productivităţii relative a muncii pe persoană ANGAJATĂ ( care s-a dublat în ultimii 15 ani, de la 31% din media UE în 2003 spre 65% în 2017, trecând prin punctul de 57% din aceeaşi medie în 2014).
Avansul productivităţii a permis ocuparea spaţiului larg rămas de recuperat, în condiţiile unei ponderi mici a remunerării muncii în PIB, atât faţă de practica occidentală, cât şi faţă de situaţia din fostele statele foste colege de bloc socialist care au aderat la Uniune.
Această oportunitate este în curs de închidere, chiar dacă se va mai putea profita de ea pe termen mediu.
În ce priveşte convergenţa preţurilor, măsurile luate la mijlocul anului 2010, în perioada de criză au permis apoi, prin efect de bază, scăderea nivelului general odată cu reducerea cotei standard de TVA de la 24% la 20% şi apoi la 19%, cuplată cu diminuarea generală spre cota redusă la alimente, unde deţinem recordul european al ponderii în coşul de consum.
Dar tocmai aici este problema. Reducerile de TVA ( lăsând la o parte faptul că au scăzut încasările bugetare spre cea mai redusă pondere în PIB la nivelul UE, cu excepţia Irlandei), au avut un caracter conjunctural şi nu se vor mai putea repeta. Platoul evoluţiei de aliniere a preţurilor spre media UE s-a înclinat tot mai mult în sus, pe parcursul lui 2018.
La o inflaţie media anuală armonizată IAPC care se va duce undeva peste patru procente (4,7% ar fi prognoza după metodologia naţională) vom adăuga ( ţinând cont şi de devalorizarea marginală a leului faţă de moneda unică europeană ( estimată de la 4,57 lei/euro la 4,65 lei/euro), undeva între două şi trei procente la raportul dintre preţurile din România şi media europeană.
Procente care vor eroda sensibil veniturile reale, în premieră după patru ani în care ne obişnuisem să nu prea ţinem cont nici de scumpiri, mascate de reducerea taxelor, nici de o devalorizare a leului, mică dar neprevăzută în scenariile de prognoză prezentate anul trecut (de la 4,56 lei/euro, prognoza din noiembrie 2017 avansa un curs mediu de 4,55 lei/euro pentru 2018).
Coincidenţă interesantă, urmează alţi patru ani cu o creştere cumulată de 34% a câştigului salarial mediu net ( desigur, din nou fără nicio creştere a cursului leu/euro; dar măcar dacă ar rămâne pe loc, deoarece anticipaţiile cvasimajorităţii specialiştilor bancari sunt lejer în sens invers).
Doar că, de data asta, convergenţa preţurilor ( mai ales în condiţii de stabilitate a cursului de schimb) va funcţiona cât se poate de clar. După cum se vede după experienţa Ungariei sau Cehiei, aflate ceva mai înaintea noastră pe drumul apropierii de Occident. Sau, mai bine şi cu caracter de luat aminte, experienţa Poloniei, care nu s-a aruncat la majorări de salarii şi a ţinut mult mai bine sub control preţurile.
Ce trebuie să reţinem este că majorarea puterii de cumpărare şi a nivelului de trai se poate face doar în măsura în care salariile converg mai repede decât preţurile. Deocamdată ni se pare firesc din postura de ţară care vine din urmă. Însă, nu ar strica să ne uităm la marile economii europene, care ne sunt şi principalii parteneri comerciali, ce se poate întâmpla pe măsură ne ducem spre zona de sus cu veniturile faţă de productivitate.
Italia a ajustat destul de semnificativ veniturile fără ca răspunsul pe partea de preţuri să mai vină nici pe departe în aceeaşi măsură iar Franţa, care a fost mai timidă, a avut în continuare o creştere relativă de preţuri. Nici măcar locomotiva europeană, Germania, nu a reuşit să crească veniturile peste majorarea preţurilor.
Cu alte cuvinte, odată produsă convergenţa preţurilor indusă de creşterea veniturilor va fi mult mai greu, dacă nu imposibil, să revenim în punctul de plecare prin diminuarea veniturilor ( asta nemaivorbind, dacă vă mai aduceţi aminte, că la pensii, care se dau tot din salarii, nu se poate din motive juridice). Desigur, dacă nu apelăm la ajustarea de avarie, pe curs, care ne-ar creea multe necazuri.
De aceea, în jocul dintre convergenţa veniturilor şi convergenţa preţurilor, joc care se va derula altfel în următorii patru ani faţă de cei patru ani anteriori, dozajul creşterilor va trebui făcut cu mult mai multă grijă, fără a cădea în eroarea inducţiei incomplete ( dacă s-a mai dat şi a ţinut fără să pleznească echilibrele din economie, o să ţină de fiecare dată).
Rezultatul jocului, după cum ne vom pricepe să-l facem şi vom şti sau nu ce jucători să trimitem pe teren, se va vedea în 2022. Când, potrivit unor intenţii lăudabile, ar trebui să fim cu indicatorii Maastricht la zi ( fără să-i fi pierdut pe drum, acum suntem cu buzunarele deschise şi alergăm cam repede) şi să intrăm în anticamera pentru adoptarea euro în 2024.
Urmărește-ne pe Google News
