“Doi șoricei au căzut într-o găleată cu smântână. Primul șoricel a renunțat repede și s-a înecat. Al doilea șoricel n-a vrut să renunțe. S-a zbătut atât de tare încât a bătut smântâna până s-a transformat în unt, apoi s-a târât afară. Domnilor, din acest moment eu sunt cel de-al doilea șoarece”.
Asta își amintește Frank Abagnale jr. că ar fi spus tatăl său când a fost primit în clubul Rotary. Frank Abagnale jr. este unul dintre cei mai faimoși și de succes escroci americani, care a câștigat milioane în tinerețe din falsificarea de cecuri și câștigă alte milioane acum, din consultanța anti-fraudă. Iar fabula este recitată cu toate fațetele ei tragice, comice și ironice de Cristopher Walken în dramatizarea cinematografică din 2002 a lui Steven Spielberg: “Prinde-mă dacă poți”.
Bătrânul Abagnale tocmai trăia momentul în care se spulberă iluzia banilor și începe iluzia puterii – apartenența la o elită ceremonială și snoabă, de indivizi care se prefac că se validează unii pe alții. Mai târziu avea să piardă și untul, și smântâna – dar asta deja nu mai contează.
Probabil că fabula asta nu avea vreo morală. Rotary este doar unul dintre palierele de iluzie a puterii, destinat clasei de mijloc. Păturile de jos pot găsi afinități similare în bandele de cartier sau în grupurile religioase pe bază de cotizație iar pentru cele superioare există francmasonerii cu sutele, trilaterale, cluburi de la Roma, Aspen sau alte stațiuni balneare. Și, desigur, cel de deasupra tuturor: Bilderberg, elita-elitelor, o sută și ceva de VIP-uri care se întâlnesc să pună la cale stăpânirea planetei în felul lor bine calibrat: suficient de privat pentru a ațâța curiozitatea, suficient de public pentru a nu pica în anonimat
Evident, aceeași păcătoasă întrebare ca peste tot plutește acum și pe deasupra hotelului Suvretta din St. Moritz: Nu cumva, în vreme ce “marionetele” se perindă prin fața blițurilor, adevărații stăpâni ai lumii își țin ședința săptămânală în altă parte?
Oficial, scopul declarat al întâlnirii este schimbul de opinii despre politica și economia internațională fără presiunea opiniei publice. Altfel spus, politicienii caută o șasnă de-a spune în sfârșit adevărul. Argumentul este teoretic valid, însă în practică întâlnirile private cu adevărat utile se întâmplă tot timpul, prin bufeturile reuniunilor oficiale sau prin restaurante de lux. Însă dezavantajul în aceste cazuri este limpede: nimeni nu știe cât sunt de importante și cine a participat. O întâlnire anuală diluează discuțiile, dar potențează prestigiul și publicitatea.
Acest lucru le servește de minune și autorilor de teorii conspiraționiste – un nume puternic și o legendă relativ răspândită îi ajută enorm să-și vîndă cărțile și să adune oameni suficienți la propriile conferințe.
În 2011, cei mai importanți invitați Bilderberg sunt Robert Zoellick – directorul Băncii Mondiale, Herman van Rompuy – președintele UE, Jean-Claude Trichet – șeful BCE sau Pascal Lamy, directorul OMC. “Vedetele” de business ale anului sunt Eric Schmidt – director la Google, Cris Hughes – co-fondator al Facebook, Reid Hoffman – fondatorul Linkedin sau Jeff Bezos – părintele Amazon.
Însă fiecare tabără a venit cu propria versiune de agendă:
Cea oficială:
– Disciplina bugetară
– Problemele Euro și UE
– Rolul economiilor emergente
– Rețelele sociale – conectivitate și securitate
– Probleme noi în Orientul Mijlociu
– Zone de conflict
– Provocări demografice
– China
– Elveția – poate rămâne competitivă în viitor?
Cea “deconspirată”:
– Viitorul șef al FMI
– Bail-outurile europene
– Cenzura internetului
– Ținte pentru false atacuri teroriste
– Cât să fie prețul petrolului
– Candidatul republican din 2012
– Cine să fie asasinat
– Realinierea în Orientul Mijlociu
– Negocierile Israel-Palestina
– Taxa pe carbon
Care agendă este reală, cea oficială sau cea neoficială? Este desigur treaba fiecărui cititor să tragă concluzia. Marea surpriză însă abia acum vine: există indicii suficient de puternice pe baza cărora să poată fi făcută o analiză. Șapte dintre transcrierile conferințelor anuale au fost interceptate și publicate de Wikileaks, spre disperarea organizatorilor și a conspiraționiștilor (nimeni nu prea citează din ele). E drept, cea mai recentă este din 1980, însă conținutul este suficient de explicit pentru a arăta cam cum decurg discuțiile acolo.
Autorul rîndurilor de față recunoaște: s-a plictisit teribil după zece minute de lectură, deși informațiile sunt chiar interesante în contextul vremurilor respective. Poate vrea altcineva să le dea de cap.
3 răspunsuri
Un comentariu excelent care demonteaza intuitiv , elegant si cu umor , un pachet consistent de clisee, prejudecati si dogme adica exact fundamentul pe care sunt cladite teoriile conspiratiei si tezele manipularii globale. Problema este ca toate acestea au ceva in comun cu dictaturile : sunt fascinante pentru unii ,refractare la logica pentru altii dar in acelasi timp toate sunt vulnerabile la umor si ironie. Printr-o intamplare, am cunoscut de exemplu un milionar in dolari foarte inteligent si acelasi timp adept al francmasoneriei ( afirma ca ” raspunde de doua judete „)si al teoriei „elitelor „. Nu a reusit sa explice convingator ce cauta langa el agramati , corupti contemporani si fosti ofiteri de Securitate , tortionari dovediti. Pe de alta parte, avem o contradictie in termeni la cel mai inalt nivel. Constitutia Romaniei interzice in mod expres , „organizatiile secrete „. Stricto senso, in mod oficial avem vreo 6-7 servicii secrete (francmasoneria despre care a scris mereu presa, nu am pus-o la socoteala). In sfarsit, ne putem amuza cu faptul ca agenda oficiala Bilderberg de mai sus este de fapt mult mai interesanta decat cea ” deconspirata „. Dar cred ca ne trece urgent pofta de ras daca avem curajul sa observam ca dupa intrarea noastra in NATO si micsorarea dramatica a numarului nostru de dusmani reali si/sau potentiali , la nivel institutional ne comportam de fapt ca si cum numarul acestora … a crescut in mod exponential ( e drept, pe hartie ).
🙂