Armand Goșu / Ce se negociază, de fapt, la Minsk

Exact ce nu știm, pentru că negocierile sunt învăluite în secret.
Putem însă pune cap la cap declarațiile din ultime săptămână și mai ales pe cele din ultimele zile și să analizăm situația de pe teren în Donbass. Cu o doză suficient de mare de probabilitate următoarele puncte ar trebuie să se afle pe agenda discuțiilor.

1) încetarea imediată a focului

2) recunoaștera de către Kiev a noii linii de demarcație rezultată în urma victoriilor milițiilor separatiste. Noua linie este diferită de cea stabilită la Minsk (19 septembrie). Mai multe surse preluate de presa ucraineană dar și internațională afirmă că un teritoriu însemnat (peste 1200 km2 a intrat sub controlul separatiștilor din septembrie 2014 până în februarie 2015, inclusiv câteva puncte strategice importante. Acestea din urmă pot fi foarte utile la primăvară, în cazul în care se va declanșa o ofensivă a milițiilor separatiste sprijinite de Rusia împotriva armatei ucrainene.

Anterior, separatiștii (vezi conferința de presă a lui Zaharcenko de la Moscova) au condiționat încetarea focului de recunoașterea noii linii de frontului, adică a teritoriilor ocupate în ultimele 4 luni, perioadă în care oficial a funcționat Armistițiul de la Minsk.

(Citiți și: ”Scenariul de care se tem SUA în confruntarea Rusia – Ucraina”)

3) retragerea armamentului greu de pe linia frontului.

Președintele F. Hollande a vorbit la începutul lunii de retragerea 50-70 km a armamentului greu, de la linia „frontierei”. Iar recent, reprezentantul separatiștilor în grupul de contact, Denis Pușilin, a confirmat discuții importante asupra acestui punct.
Retragerea armamentului greu de pe o fâșie de teritoriu de 100 km și chiar mai mult ar putea fi varianta de compromis pentru ca ucrainenii să fie forțați să o accepte, în schimbul recunoașterii noii linii a frontului.

Socoteală greșită, iar Kievul pare că înțelege acest lucru, pentru că separatiștii nu pot fi nici obligați și nici controlați de felul în care retrag armamentul greu. Iar, cu armamentul greu retras la 50-70 km de linia frontului, armata ucraineană va face ofensiva de primăvare a milițiilor separatiste mult mai ușoară.

4) monitorizarea încetării focului; cine poate s-o facă în condițiile în care OSCE și-a demonstrat, deși nu mai era nevoie, neputința.

Ar dura foarte mult până ce ONU sau UE ar organiza misiuni ceva mai eficiente de monitorizare pe care să le trimită pe teren, în estul Ucrainei. Moscova preferă ineficientul OSCE sau organisme din CSI, pe care le controlează, și refuză alți monitori internaționali.

5) trupe de menținere a păcii; încă de la începutul conflictului, Kievul a respins categoric ideea că Rusia poate trimite în estul Ucrainei trupe de menținere a păcii, „căști albastre”, așa cum face în Transnistria, așa cum a făcut în Osetia de Sud și în alte zone de conflict de pe fostul teritoriu sovietic.

Chiar dacă nu declară oficial, Moscova dorește să-și updateze statutul militarilor ruși aflați pe teritoriul ucrainean, care participă la lupte de partea milițiilor separatiste, transformându-le în trupe de menținere a păcii. Este un scenariu clasic al Kremlinului.

De partea cealaltă, Kievul ar putea dori trupe de menținere a păcii sub egida ONU, ceea ce însă ia foarte mult timp și presupune existența unor resurse financiare solide. În cazul în care s-ar decide așa ceva, apariția pe teren a trupelor ONU s-ar face în cel mai bun caz peste 3 luni, când linia frontului va fi, cu siguranță, alta.

6) cea mai complicată problemă este cea a controlului frontierei ruso-ucrainene. Moscova refuză și să negocieze această chestiune, afirmând că cedarea controlului asupra celor peste 450 km de frontieră ar echivala cu abandorarea separatiștilor pro-ruși în mâinile autorităților de la Kiev. Este o frontieră foarte lungă, care n-a fost fixată pe teren de comisia tehnică, în ciuda faptului că URSS s-a destrămat în decembrie 1991, frontieră care este foarte ușor de penetrat.

Câtă vreme granița este controlată de către Moscova, spre milițiile separatiste se vor îndrepta nestingherite mari cantități de muniții, arme de toate calibrele, voluntari, militari ruși din armata regulată și din GRU (puternicul serviciu de informații al armatei ruse). Atâta timp cât acel segment de graniță nu este controlat de ucraineni sau de o misiune internațională eficientă, Kremlinul va putea alimenta și extinde focarele separatiste pentru a destabiliza Ucraina.

De altfel, miza nu este anexarea Ucrainei, nici măcar a Donbass-ului. Pentru Moscova miza este destabilizarea întregii Ucraine, împingerea ei în colaps total, pentru ca apoi să fie împărțită între vecini, iar ce rămâne să fie transformat într-un stat nesemnificativ, redus ca teritoriu, care să rămână și el în zona de influență a Rusiei.

Pe lângă problemele, pe care le-am putea numi tehnice, enumerate mai sus, mult mai complicate sunt cele politice. Aici, agenda Moscovei a rămas neschimbată: recunoașterea anexării Crimeei de către Rusia; statut neutru pentru Ucraina, fixat prin Constituție, adică finlandizarea țării; federalizarea cu oferirea unei largi autonomii regiunilor Donețk și Lugansk și statut special pentru limba rusă.

O încheire a războiului ruso-ucrainean fără răspunsuri la toate aceste probleme politice este greu de imaginat. La fel de probabil începe să se contureze transformarea acestui război ruso-ucrainean într-unul regional și chiar într-o criză globală.