CCR, despre necesitatea motivării sentințelor în momentul pronunțării: previne cazurile de arbitrar

Redactarea hotărârii judecătoreşti ulterior pronunţării soluţiei în dosarele penale lipsește persoana condamnată de garanţiile înfăptuirii actului de justiţie și aduce atingere dreptului de acces la instanţă şi dreptului la un proces echitabil, precizează CCR în cuprinsul deciziei prin care obligă instanțele să prezinte motivarea în momentul pronunțării hotărârii.

Motivarea acestei decizii CCR ce a dus la modificarea unor prevederi în Codul de procedură penală a fost publicată vineri, la aproximativ o lună după ce a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală privind motivarea hotărârilor judecătoreşti.

Principalele mențiuni din motivarea CCR:

• „Curtea reţine că motivarea hotărârilor judecătoreşti îndeplineşte câteva funcţii importante: reprezintă un mecanism de control al instanţei, care trebuie să demonstreze că hotărârea sa este legală, dreaptă şi corectă, în fapt şi în drept, reprezintă o înscriere oficială a argumentelor în favoarea soluţiei, inspiră un sentiment de încredere socială şi constituie un control democratic al administrării justiţiei, întăreşte principiul autorităţii de lucru judecat şi al prezumţiei de nevinovăţie, reprezintă temeiul executării hotărârii judecătoreşti, precum şi al contestării acesteia la o instanţă superioară”, se precizează în documentul citat de Agerpres.
• Motivarea în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti este relevantă în sensul că permite inculpatului să îşi exercite în mod util dreptul de a formula o cale de atac şi, de asemenea, este importantă într-un sens mai general, în măsura în care ea asigură buna administrare a justiţiei şi previne cazurile de arbitrar.
• „Obligaţia de motivare contribuie, de asemenea, la obţinerea încrederii publicului şi a inculpatului în decizia la care s-a ajuns şi permite identificarea unei posibile părtiniri din partea judecătorului şi remedierea acesteia”.
• „Prin urmare, Curtea constată că redactarea hotărârii judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată, respectiv a hotărârii judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra apelului (motivarea în fapt şi în drept) ulterior pronunţării minutei (soluţiei) dispuse în cauză, ‘în cel mult 30 de zile de la pronunţare’ sau după un interval de timp ce poate depăşi cu mult termenul menţionat, este aptă să lipsească persoana condamnată de garanţiile înfăptuirii actului de justiţie, aduce atingere dreptului de acces la instanţă şi dreptului la un proces echitabil. Totodată, Curtea constată că punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior motivării în fapt şi în drept a acesteia este contrară dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la libertatea individuală şi siguranţa persoanei şi celor care consacră demnitatea umană şi dreptatea, ca valori supreme în statul de drept”,.
• Deşi motivarea hotărârii judecătoreşti constituie o veritabilă garanţie a procesului echitabil şi înfăptuirii justiţiei, reglementarea redactării sale ulterior pronunţării soluţiei „în cel mult 30 de zile de la pronunţare” (termen considerat a fi de recomandare) ori la o altă dată neprecizată „transformă acest act procesual într-o sancţiune pentru inculpat”, care, într-o atare situaţie, este obligat să aştepte un termen nedeterminat redactarea şi comunicarea hotărârii (deciziei) motivate pentru a-şi exercita dreptul la formularea căilor de atac extraordinare.
• Dreptul la formularea căilor de atac extraordinare devine „iluzoriu” în condiţiile în care, în intervalul scurs între momentul pronunţării hotărârii şi data motivării şi comunicării acesteia, există posibilitatea ca persoana condamnată să execute o mare parte din pedeapsă sau chiar pedeapsa, în integralitatea ei.

Curtea a constatat că dispoziţiile art.400 alin.(1), ale art.405 alin.(3) şi ale art.406 alin.(1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, fiind contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art.1 alin.(3), ale art.21 alin.(1) şi (3), astfel cum se interpretează potrivit art.20 din Constituţie şi prin prisma art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art.124 alin.(1) şi ale art.129 din Constituţie, cât şi prevederilor art.5 paragraful 1 lit.a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În plus, dispoziţiile art.400 alin.(1) şi ale art.405 alin.(3) din Codul de procedură penală aduc atingere prevederilor art.23 alin.(11) din Legea fundamentală, au argumentat judecătorii constituţionali.