Anul aproape de final a fost plin de informatii privind conduita rea a unor jucatori pe pietele financiare. Scandalul indicilor (Libor, Eurobor), pe baza carora se bizuie grosul tranzactiilor pe piete, a detinut cap de afis. Alte acuzatii grave formulate de autoritati de reglementare si supraveghre din SUA si Europa privesc manipularea pietelor produselor de baza, a pietelor valutare, etc.
Un lung sir de probleme litigioase implica nume grele din lumea bancara/financiara in relatia cu clientii, lipsa de transparenta, vanzarea de produse cu valoare indoielnica, tranzactii la marginea legii, remunerarea staff-ului managerial de varf, etc. Aceste scandaluri, parca fara sfarsit, intaresc punctul de vedere ca sistemul financiar este serios deraiat, ca este nevoie de reforma radicala a modului sau de functionare. Comisarul UE Joaquim Almunia a facut recent o declaratie ce merita toata atentia; el s-a intrebat daca ceea ce pare unora exceptie nu este in fapt obisnuinta, chiar “regula”. Aceasta interogatie exprima consternarea multora privind functionarea pietelor, a celor financiare in special. Problema cheie este urmatoarea: criza adanca de acum a revelat ceea ce este inerent in functionarea pietelor, sau exista circumstante (ce au precedat criza) care au accentuat trasaturi negative ale acestora?
Discutia privind functionarea pietelor financiare poate fi amorsata prin mai multe grile interpretative si planuri diferite –metafizic, teoretic, operational/practic. O grila de citire si un plan filosofic ar spune ca pietele, ca institutii de relationare intre indivizi, organizatii, sunt amorale; considerentele etice, de ordin moral, nu ar avea ce cauta in ecuatie. Aceasta este o abordare, in opinia mea, neconvingatoare, chiar si pentru faptul ca vocatia pietelor este si una teleologica/ normativa, daca ne gandim la relatia intre ele si nevoia de a evita concentrarea puterii economice si politice. Fara piete nu poate exista competitie si spirit intreprinzator, libertate intr-un sens profund. Prin urmare, discutia despre piete nu poate eluda chestiunea moralitatii. Dar aceasta chestiune nu priveste numai judecati de valoare privind conduita oamenilor, ale organizatilor ca entitati individuale, ci are si temei de ordin pragmatic. Ultima afirmatie se refera la functionarea pietelor cu posibile concentrari de putere (monopoluri si ologipoluri), externalitati (pozitive si negative), rente necuvenite, abuzuri pe piata, etc. Exista o intreaga teorie consolidata care judeca pietele in functie de sansele pe care le ofera participantilor, de cum incurajeaza (sau nu) inovatia, relatia dintre economic si politic. De aici apar recomandari de politici in materie de legislatie anti-trust, internalizarea unor costuri sociale (ex: impactul asupra mediului), legislatia privind lobby-ul si contributii la campanii politice, etc.
Si o aparare infocata a pietelor neingradite nu se poate rupe de chestiunea morala, a unei concurente corecte; vezi scrieri ale lui Friedrich von Hayek, Ludwig von Mises, Israel Kirszner, etc. Naratiunea legaturii ombilicale intre piete si valori morale include intre precursori pe Adam Smith cu “Teoria Sentimentelor”(1759). Max Weber a subliniat frugalitatea, seriozitatea si cinstea in dezvoltarea unui anume tip de capitalism, dintr-o perpectiva “protestanta”. Kenneth Arrow, Amartya Sen si altii vorbesc despre valori morale ca bunuri publice, care ajuta sistemele economice sa functioneze mai bine. Inferenta este automata pentru judecarea pietelor.
Banii sunt o expresie a avutiei, a dorintei de a castiga. Cum ii face fiecare om, organizatie, conteaza enorm pentru functionarea ca ansamblu a economiei, a societatii. Daca reguli de baza pentru o societate decenta, dreapta, nu sunt respectate, pietele nu lucreaza in mod decent, in beneficiul celor mai multi. Aceasta este marea problema pe care finanta (sectorul financiar) o are cu restul economiei acum. Intrucat nu avem de-a face cu fraude singulare, cu exceptii. Manipularea pietelor, practicata de nume dintre cele mai sonore din business, este dovada peremptorie a deraierii sistemului. La asa ceva s-au referit Almunia si altii care arata cu degetul la “integritatea pietelor”, la deficitul abisal de incredere ce s-a creat.
Era inevitabila evolutia din ultimele decenii a pietelor, care a culminat cu izbucnirea crizei financiare? Intr-un anume sens, dar unitaleral, da, daca ne gandim la miscarea ciclica a economiei, la existenta ciclurilor financiare lungi (Claudio Borio), la ceea ce Robert Shiller, in siajul lui Hyman Minsky, numeste exuberanta irationala. Dar este o orbire sa contesti rolul pe care valul de dereglementari, credinta cvasi-mistica in inovatie financiara (oricare ar fi) si functionarea perfecta a pietelor, au avut-o in modelarea unei evolutii ce a produs un mare derapaj, inclusiv de ordin etic. La aceasta insiruire este de adaugat toleranta fata de conduita certata cu legea, scrisa si nescrisa.
Pietele pot fi imbibate cu mai multa, sau mai putina moralitate, in intruchiparea participantilor. Conduita acestora depinde, intre altele, de cadrul de reglementari, nationale si internationale, de norme interne de functionare a organizatiilor (banci, entitati non-bancare) si, nu in cele din urma, de o cultura a bunelor practici. Cand citesti mesaje de email ale unor traderi de la banci mari si care au iesit la iveala, iti dai seama de ethosul jalnic care domina activitatea lor, cultura organizationala din care fac parte. Si cand manipularea pietelor, asa cum arata investigatii deschise de autoritati in SUA si Europa, implica cele mai mari nume de pe pietele financiare, realizezi cat de strambe sunt/au ajuns lucrurile.
Un argument in favoarea statu-quo-ului ar suna astfel: ca asa functioneaza pietele, mai mult sau mai putin, dintotdeauna, ca criza a devoalat ce era ascuns numai, ocultat, de ani de crestere economica (de marea bula speculativa). Ca, in fond, ca sa parafrazam pe Churchill, fie ele cat de rele, pietele sunt oricum mai bune decat oricare alt sistem economic. Hiba acestui rationament este hipersimplificarea, intrucat pietele nu sunt, ca functionare, un dat imuabil, celest; ele functioneaza mai bine, sau mai rau. Avem o gama larga de fiintare a ceea ce numim economie de piata in lumea industrializata, in capitalism. De aceea este nevoie de reglementari care sa impiedice formarea de entitati monopoliste (fenomenul “too big to fail’/“too big to save’), sa previna captura politicii publice de catre mari corporatii, abuzul pe piata, manipularea pietelor, accentuarea riscurilor sistemice, etc. Ce propun rapoartele Larosiere, Liikanen, Vickers, Tyrie, regulile Volker (care ar interzice proprietary trading, adica utilizarea banilor deponentilor in scopuri speculative) indica o cale de urmat potrivita. Este necesara si reintroducerea legislatiei Glass Steagall (ca dupa Marea depresiune), care separa bankingul comercial de cel de investitii.
La ESMA (autoritatea europeana care se ocupa de reglementarea pieteleor de capital) si la alte organisme cu atributii similare exista comitete care se ocupa de “integritatea pietelor”, de “protectia investitorilor”. Este insa nevoie de abordari ample, care sa lege conduita individuala pe piete (business conduct) cu aspecte sistemice (macroprudentiale), pentru a schimba o stare de lucruri rea.
Pietele cer incredere intre participanti, care uneori se poate rezuma la strangere de mana (gentlemen’s agreement), sau reclama statuare formalizata, prin garantii de tot felul. Pietele inseamna insa si relatia intre actori si autoritati, intre cetateni si stat, pun in discutie chiar functionarea democratiei daca reguli de baza nu sunt respectate de cei mari, puternici. Finanta sufera acum de un mare deficit de credibilitate din cauza ca a fost salvata cu bani publici de la prabusire in conditiile in care regulile ce stabilesc raporturile intre ea si restul economiei nu s-au schimbat inca spre bine destul.
Intr-o lucrare recenta, Geoff Mulgan face distinctia intre “locuste” si “albine” in scrutarea capitalismului contemporan. Cu ani in urma, Horst Kohler, fost presedinte al Germaniei si fost director general al FMI, a folosit adjective similare in descrierea unor componente ale industriei financiare, pentru a deosebi entitati “de prada”, care extrag valoare, de cele care o creeaza. Manipularea pietelor, conduita imorala si in afara legii a multora in industria financiara nu trebuie sa fie acceptata, cum nu trebuie sa fie nici exonerarea de vina prin simpla plata a unor penalitati de catre organizatii – mai ales cand acestea din urma beneficiaza de subventii directe si implicite ca urmare a “riscurilor sistemice” presupuse. Problema hazardului moral apare pregnant si in situatia cand vinovatii clare nu sunt insotite de pedepse corespunzatoare, care sa aiba efect de demonstratie si caracter disuasiv.
Ascensiunea unor grupuri politice extremiste, de stanga si de dreapta, este explicabila si prin insatisfactia multor cetateni fata de captura politicii publice de catre big business, de catre finanta, fata de sentimentul ca economia nu functioneaza in beneficiul majoritatii cetatenilor. Si atunci este firesc sa ne gandim la ce se poate face ca pietele sa fie mai aproape de o buna functionare, care priveste alocarea resurselor si distributia castigurilor.
Pietele financiare au nevoie de o aducere a considerentelor de etica profesionala si morala in prim plan.
Urmărește-ne pe Google News
Un răspuns
Pietele nu pot fi mai „morale” decit guvernele care le supravegheaza, reflectind increngatura dintre politic si finante, benefica pentru buzunarele politicienilor de pretutindeni.
De aceea, orice alt demers in domeniul financiar va fi mai usor realizabil, decit aducerea in prim plan, a considerentelor de etica profesionala si morala.