Pe parcursul ultimilor patru ani, România a realizat cea mai drastică consolidare fiscală structurală dintre toate țările membre UE, cu excepția Greciei.
Baza de date AMECO a Eurostat a estimat această consolidare la valoarea de 7,4 puncte procentuale din PIB, cu circa trei procente mai mult decât Polonia sau Cehia, triplu față de Bulgaria și dublu în raport cu marile puteri economice ale continentului :
În urma acordurilor împrumuturilor aferente acordurilor încheiate cu FMI-UE-BM, datoria publică a crescut cu circa 25% din PIB, de la 13% din PIB în 2008 la 38% din PIB în 2013, nivel la care se speră plafonarea sub pragul de 40%.
România ocupă locul patru în UE, la egalitate cu Letonia, în clasamentul celor mai reduse datorii publice, fiind mult sub pragul de 60% impus prin criteriile Maastricht.
(Citiți și: ”Când statul ”iese din criză” înaintea economiei: Bugetul de stat și punctul său nevralgic. Lecțiile anului 2013”)
Stabilizarea financiară și reluarea creșterii economice au fost realizate prin activitatea forței de muncă, cea care a suportat și ”strângerea curelei” în perioada de criză. Cei mai afectați salariați au fost bugetarii, ale căror venituri au fost reduse cu 25% la mijlocul lui 2010 și, în plus, s-au văzut nevoiți să achite un TVA majorat cu cinci procente ( de la 19% la 24%).
De la ”strângerea curelei” la întoarcerea creșterii PIB în salarii
Indirect, însă, au avut de suferit și salariații din mediul privat, deoarece pe piața muncii statul a jucat și joacă un rol de market-maker. În aceste condiții, readucerea salariilor la nivelul din 2010 ar fi trebuit să asigure reintrarea ponderii în PIB a veniturilor salariaților pe un trend crescător și revenirea ei la nivluri apropiate de perioada de dinainte de criză.
Contrar acestei aserțiuni, datele din AMECO arată că partea din rezultatul economic care revine salariaților (compensation of employees, households and NPISH* în original la Eurostat), a scăzut continuu și va continua să scadă până în 2015.
La anul, în pofida unui anumit spor în valoare absolută, ea va coborî chiar sub pragul de 35%, mult sub nivelul din anul 2004 pentru care baza de date oferă valori comparabile în euro.
*NPISH – non-profit institutions serving households
Din acest trend se pot trage câteva concluzii :
1. În perioada 2005 – 2009, partea ce revine salariaților în PIB a fluctuat destul de strâns în jurul valorii de 40%, valoare sustenabilă și de natură să asigure o cerere internă suficient de intensă pentru a susține creșterea economică robustă.
2. Excesul din 2008 a trebuit absorbit dar schimbarea în politica veniturilor a fost excesivă, spre valori în perioada 2010 – 2012 situate sub cea minimă, cu care am intrat pe ultima sută de metri înainte de integrarea în UE (37,2% din PIB în 2004, în ultimul an de aplicare a impozitării progresive cu cota marginală de 40%).
3. În loc să susținem creșterea economică prin acordarea prioritară a beneficiilor tocmai către cei care o realizează, în perioada 2013-2015 se conturează o prelungire a trendului descrescător a părții care revine salariaților din rezultatul economic. Pur și simplu, creșterea remunerării lor (blocate la bugetari pentru 2014) nu ține pasul cu sporul PIB, deși deficitul de cerere internă ar fi reclamat o abordare inversă.
4. Sub necesitatea de a oferi profitabilitate sporită capitalului pentru a atrage investiții străine și protecție socială manifestă din considerente electorale, cei aflați în activitate au fost prinși la mijloc de o polarizare exagerată la capetele distribuției de venituri.
De aici, o structură nu tocmai sănătoasă a structurii de cerere. În loc de produse de masă cu raport optim calitate/preț bazate pe o piața internă solvabilă, întreprinderile românești sunt stimulate să vină cu produse pentru export, bazate pe costul mai redus al forței de muncă și produse de calitate slabă pentru categorii cu venituri reduse, asigurate în bună parte din impozitele excesive percepute de stat.
(Citiți și: ”Prognoza: PIB-ul își revine cu 2 ani mai repede decât consumul gospodăriilor. Modificarea prognozei pe salarii”)
5. Această abordare ”de stânga – dreapta”, utilă unora pe termen scurt, riscă să afecteze coeziunea socială pe termen mediu și lung și alungă forța de muncă performantă. Singura capabilă să ne ducă la valori ale nivelului de trai comparabile cu media UE prin volum centrat la mijlocul masei de salariați, nu ca medie abstractă între un număr redus de patroni prosperi și unul însemnat de asistați săraci. Mulți dintre ei chiar salariați.
