Risipa alimentară reprezintă o preocupare din ce în ce mai mare la nivel global, fiind în atenția principalelor organizații mondiale, dar și a autorităților naționale, care monitorizează fenomenul și caută soluții pentru optimizarea consumului de alimente și accesul echitabil la hrană pentru țările care se confruntă cu dificultăți în această privință.
Pandemia de COVID-19 a accentuat fenomenul, din cauza panicii care a indus un comportament irațional în rândul populației, respectiv constituirea de provizii exagerate care, în scurt timp, s-au transformat în deșeuri alimentare.
Cea mai mare risipă alimentară este generată de gospodării, fiind urmate de comercianții și operatorii din industria ospitalității (HoReCa). Un studiu publicat recent de Organizația Națiunilor Unite (ONU) arată că 17% din totalul hranei produse la nivel mondial ajunge la gunoi.
Pentru România, în lipsa studiilor locale, reprezentanții ONU au folosit date estimative în studiul menționat, din care a rezultat că, în fiecare an, românii aruncă la gunoi aproximativ 1,35 milioane de tone de hrană. Este vorba doar de risipa din gospodării, pentru deșeurile alimentare rezultate din comerț sau HoReCa nefiind suficiente date disponibile.
Cu aproximativ 70 de kilograme de alimente pe cap de locuitor care ajung anual la pubelă, țara noastră se situează la jumătatea clasamentului european în ceea ce privește cantitatea de alimente aruncate, conform studiului ONU. Cehia și Slovacia înregistrează o cifră identică, Bulgaria are un indicator de 68 de kg per cap de locuitor, în timp ce Republica Moldova sau Ucraina au câte 76 de kilograme.
Potrivit celor mai recente date publicate de Institutul Național de Sănătate Publică pe această temă (2019), în România, risipa alimentară este estimată la 6.000 de tone pe zi, 49% provenind din gospodării, 37% din industria alimentară, 7% din retail, 5% din alimentație publică și 2% din sectorul agricol.
Așadar, risipa alimentară se află la cote ridicate, iar pandemia a accentuat fenomenul, creșteri fiind consemnate atât la populație, care a cumpărat cantități foarte mari pentru a realiza provizii pe fondul incertitudinii cu privire la evoluția pandemiei, dar și pe lanțurile de distribuție, care au suferit perturbări din cauza restricțiilor de circulație impuse pentru a limita răspândirea virusului, a lipsei personalului disponibil sau din cauza închiderii unităților de alimentație publică.
Ce trebuie să știe operatorii din domeniu?
În aceste condiții, autoritățile din întreaga lume caută soluții pentru a reduce amploarea fenomenului, de la programe educaționale care au drept scop responsabilizarea populației, la prevederi legale care fie recompensează buna conduită (spre exemplu, credit fiscal în cuantumul produselor donate), fie impun unele reguli în gestionarea alimentelor.
România a adoptat Legea 217/2016 privind diminuarea risipei alimentare, care prevede o serie de obligații pentru operatorii economici din domeniul alimentar. Printre acestea se numără elaborarea unui plan anual de diminuare a risipei alimentare, derularea de comunicări interne cu angajații pe această temă, adaptarea producției la condițiile de piață (cerere-ofertă, asigurarea trasabilității), plan de cultură în funcție de piața de desfacere, măsuri de educare și informare referitoare la prevenirea risipei de produse agroalimentare, cuantificarea risipei de alimente, măsuri de redistribuire/utilizare a surplusului.
Din perspectivă fiscală, sponsorizarea acordată în condițiile prevăzute de lege (sub formă de produse) asigură o recuperare prin intermediul creditului fiscal a costurilor aferente și pare a fi o soluție utilizată și în alte țări pentru diminuarea risipei alimentare.
De asemenea, Codul fiscal oferă posibilitatea deducerii costurilor generate de scoaterea din gestiune a bunurilor cu termen aflat aproape de expirare sau care nu mai pot fi consumate, dacă acestea respectă prevederile legii risipei alimentare și/sau sunt transferate pentru reintroducerea în circuit, pentru transformare în compost sau biogaz.
În concluzie, limitarea risipei alimentare este o obligație reglementată legislativ, dar, prin pregătirea unui plan de măsuri ce include urmărirea termenului de expirare a produselor, reducerea prețului de vânzare înainte de expirare, sponsorizarea produselor sau transmiterea acestora pentru utilizarea în obținerea compostului sau biogazului, operatorii economici pot obține și un tratament fiscal favorabil.
*
Camelia Malahov, Director Taxe Directe, Deloitte România
Urmărește-ne pe Google News
