Amânarea adoptării euro. Modelul polonez și implicațiile pentru România

Guvernatorul Mugur Isărescu a anunțat oficial că anul 2015 nu mai este o țintă pentru trecerea României la moneda euro. De cel puțin doi ani, orice analist economic știa că acest obiectiv nu avea cum să fie atins. Ce se întâmplă de fapt, și cum stau lucrurile cu celelalte surate ale României din fostul bloc comunist care, plasate mai bine decât noi din punct de vedere economic, au aceleași ezitări și încearcă să evite costuri de neplătit pentru economie și societate. Vorbim azi de cazul Poloniei, o țară luată ca exemplu din multe puncte de vedere.

Conform Tratatelor de aderare la Uniunea Europeană, toate statele nou intrate în uniune trebuie să participe la uniunea economică și MONETARĂ de la data la care se produce aderarea, cu o derogare în privința adoptării euro. Cu alte cuvinte, deși nu este stabilită o dată expresă de trecere la moneda unică europeană, România va TREBUI să adopte euro.

Criteriile de la Maastricht, concepute să prevină accesul prea timpuriu la zona euro, au ajuns să fie folosite oarecum pentru a evita adoptarea acesteia și păstrarea monedei naționale. Motivația este că o politica monetară inteligentă la nivel de țară poate să ajute în vremuri dificile, în timp ce o singură strategie la nivelul zonei nu are cum să se potrivească pe calapodul fiecăreia dintre economiile naționale.

Exemplul cel mai bun și cel mai util pentru noi, din perspectiva similarităților existente ca mărime, structură a economiei și regim valutar, precum, și a poziționării pe aceeași traiectorie cu un decalaj de câțiva ani în timp, îl constituie Polonia. Nu există în prezent nici o dată stabilită pentru adoptarea euro, deși criteriile de la Maastricht ar urma să fie îndeplinite până în 2015.

Practic, poziția Poloniei este de a adopta o strategie de aliniere la cerințele din zona euro dar de a aștepta un moment prielnic , în care problemele din zona euro să fie depășite iar beneficiile asociate cu trecerea la euro să fie mai mari decât dezavantajul de a nu mai putea ajusta economia pe calea politicii monetare la nivel național.

Astfel, s-a ajuns în situația în care Polonia este a șasea țară partener comercial al zonei euro, adică este puternic integrată cu lanțurile de producție și servicii din Euroland, dar și-a păstrat capacitatea de a utiliza variația cursului de schimb și controlul masei monetare pentru a evita contagiunea cu problemele apărute în altă parte a Uniunii.

Datele definitive pentru creșterea Produsului Intern Brut arată o majorare a PIB/locuitor de la 18.062 dolari pe locuitor în 2008 la 19.747 dolari pe locuitor în 2010 ( valori calculate la paritatea puterilor de cumpărare standard), ceea ce face din Polonia cel mai performant membru al OECD, organizația care grupează cele mai dezvoltate țări cu economie de piață din lume.

Totuși, odată cu primele semne de criză în Eurozonă, Polonia a abandonat obiectivul de adoptare a euro stabilit pentru anul 2012 și a luat măsuri prin care a ieșit din criteriile de la Maastricht dar au permis evitarea recesiunii, fiind singurul stat din UE ce a reușit această performanță. Supapele au fost inflația de circa 4%, peste ecartul permis față de media euro, și deficitul bugetar care a urcat la peste 7% în 2010, mai mult decât dublu față de cel normativ de 3%.

În esență, motivul principal al neadoptării euro nu ține de criteriile de la Maastricht ci de abandonarea politicii monetare și transferul prerogativelor către Banca Centrală Europeană. Țările membre se află în puncte diferite ale ciclurilor economice iar o sincronzare este improbabilă din cauza condițiilor mult diferite la nivel național.

De pildă, țările aflate în recesiune și care au un șomaj foarte ridicat ar beneficia de pe urma unei politici monetare mai slabe, cu rate ale dobânzilor mai reduse, în timp ce țările care au perspective bune de creștere economică ( precum Polonia) ar beneficia de pe urma unei poltici monetare mai strânse, cu rate mai ridicate ale dobânzilor, care să tempereze presiunile inflaționiste.

România nu are nici gradul de integrare al Poloniei cu UE și nici importanța economiei acestei țări pentru funcționarea zonei euro (Polonia concentrează cam 6% din comerțul exterior al acesteia, față de circa 13% SUA sau China). În schimb, perspectivele noastre de creștere economică, aflate pentru moment sub cele ale Poloniei, au șanse de revenire la un nivel similar pe termen mediu.

Inflația medie anuală a fost adusă la un nivel rezonabil (3,1% valoarea armonizată cu statistica europeană la finele lunii septembrie). Deși cele mai recente creșteri de prețuri vor mai înrăutăți acest indicator, el rămâne aproape de banda permisă și va reveni anul viitor pe traiectoria de deflație vizată. Deficitul fiscal ( aflat în prezent la mai puțin de 1,2% pe execuția cash), va fi redus aproape sigur sub limita de 3%.

Datoria publică este confortabil în zona indicată și creșterea ei s-a plafonat după primul trimestru al acestui an. Dobânda plătită pentru obligațiunile pe termen lung este în scădere și sunt șanse mari de a fi redusă la nivelul cerut. Intrarea României în mecanismul ERM II, care impune o bandă de fluctuație de 15% în jurul unei parități centrale ar putea fi făcută, dacă ar exista voință în acest sens.

De altfel, este nevoie de un stagiu reușit de minim doi ani în ERM II, dar nu există obligativitatea adoptării euro după cei doi ani ( cazul Letoniei și Lituaniei, aflate acolo din 2004 – 2005, ce-i drept prin definirea unui curs fix în raport cu euro, dar și al Danemarcei, care rezistă din 1999 în ERM II dar face uz de clauza de opt-out, derogatorie de obligativitatea adoptării euro).

În treacăt fie spus, vecina noastră de la sud, Bulgaria, nu a luat decizia de intrare în ERM II, deși îndeplinește toate criteriile de la Maastricht (la fel ca Danemarca) și ar putea adopta euro până în 2015, dacă ar dori. Așadar, stabilitatea macroeconomică sintetizată în indicatorii ceruți de adoptarea euro trebuie obținută și menținută chiar și dacă situația din Eurozonă nu recomandă aderarea rapidă.

Revenind la modelul polonez nu avem nici o contradicție între asigurarea cerințelor de adoptare a euro și trecerea efectivă la adoptarea euro. Mai mult, posibilitatea de ieșire temporară din constrângerile unei măsuri practic ireversibile se poate dovedi utilă pentru viteza de reducere a decalajelor față de economiile occidentale, deocamdată mai mare în afara Eurozonei decât în interiorul ei.