Adecvarea producției românești la creșterea veniturilor – miza dezvoltării rapide și a echilibrării schimburilor comerciale

România se specializează tot mai mult la capetele spectrului de cerere. Produse de foarte bună calitate pentru piețele externe sau subansamble încorporate la prețuri modice în produse de calitate, comercializate ca fiind produse în alte țări. Împreună cu produse fără mari pretenții de calitate și cu preț modic, destinate pieței interne solvabile.

Cu alte cuvinte, exploatăm mici breșe identificate între ofertele deja consolidate și exportăm diferențialul de salarii dintre Occident și piața autohtonă.

Din păcate, nu putem face față decât acolo unde ne ajută tehnologia să exploatăm cu costuri încă relativ mici priceperea forței de muncă sau unde realizăm produse cu valoare adăugată mică și/sau cheltuieli de realizare reduse.

Una peste alta, producția din România nu este orientată spre dezvoltarea clasei mijlocii la nivel intern. Aici, produsele autohtone sunt, îndeobște, surclasate de cele realizate la nivel regional de fostele colege de bloc estic, Polonia, Ungaria, Cehia sau Slovacia. Acestea propun sortimente mai bine adecvate consumatorilor români cu venituri în creștere.

Firmele autohtone se orientează mai ales spre cererea din partea consumatorilor cu venituri relativ reduse. Ori, baza acestora se va îngusta inevitabil în timp, simultan cu lărgirea bazei de clienți cu venituri medii și cu diversificarea gusturilor. Din păcate, producția de masă la prețuri foarte reduse implică restricții de ordin sortimental și o calitate mai scăzută.

Desigur, mediul de afaceri local încearcă să se adapteze la noile provocări. Dar este nevoit să o facă în condiții defavorabile față de țările menționate. Atât la nivelul finanțării producției, unde dobânzile sunt mai mari și condițiile impuse mai restrictive, cât și din motive logistice (vezi infrastructura deficitară) sau al dificultăților de management (de la pregătirea cadrelor de conducere și până la corupția din mediul public).

Datele definitive publicate de INS pentru primele unsprezece luni din anul 2016 arată că România are o problemă de competitivitate cu consecințe în dezechilibrarea schimburile externe. Paradoxal, dezavantajul nu se manifestă în raport cu cele mai mari patru mari puteri economice ale UE ( unde balanţa este, culmea pozitivă !) ci față de cele patru ţări competitoare directe, colege de fost bloc economic estic, care generează singure jumătate din deficitul comercial.

Simplificat, cu primele patru mari puteri economice ale UE ieșim chiar ușor pe plus.

Ce câștigăm în relația cu Marea Britanie şi Franţa pierdem cu principalul partener comercial, Germania, iar cu Italia avem o relaţie uşor excedentară. Nici cu Spania nu stăm deloc rău, deficitul de un procent din total fiind neglijabil la dimensiunea schimburilor comerciale.

Prin urmare, poziționarea noastră ar fi remarcabilă dacă ținem cont de decalajul de dezvoltare în raport cu Occidentul, numai că avem probleme în comerţul cu ţările mei mici precum Olanda, Austria sau Belgia, unde gradul de acoperire al importurilor cu exporturile realizate este relativ scăzut şi ne conduce la un deficit cumulat de un sfert din total .

Şi mai scăzute sunt, însă, gradele de acoperire cu Polonia, Ungaria, Slovacia şi Cehia, unde se adună cam jumătate din deficitul comercial. De altfel, în cifre absolute, Polonia şi Ungaria figurează pe locurile doi şi trei în topul producătoarelor de deficit pentru România, iar însumate trec lejer de campioana mondială în materie, China.

Aceasta atacă deja pragul de 30% din deficitul nostru comercialîn lipsa unor mărfuri româneşti care să fie vandabile pe piaţa asiatică. De-abia apoi, apar cu ponderi mai mari de zece procente, europenele vechi membre UE precum Germania, Olanda şi Austria, plasate înaintea unei ţări care asigură resurse energetice precum Rusia.

Dacă ar mai fi de înţeles cum sunt mai competitive în raport cu România fostele ţări socialiste din Europa Centrală, probabil prin produsele mai bine adecvate pentru consumatorii români care beneficiază de creșterea veniturilor, rămâne mai puţin clar de ce putem vinde suficient pentru a echilibra schimburile cu marile puteri economice ale UE dar capotăm la nivelul statelor dezvoltate din linia a doua.

Practic, pe măsură ce ne ducem spre nivelul de 60% din PIB/locuitor față de media UE, nivel minim acceptat teoretic la care ar trebui să intrăm în zona euro, datele atestă inadecvarea producției autohtone în raport cu cererea suplimentară, provenită din sporul de venituri. Analiza oportunităţii de a produce noi sortimente ar trebui să ţină cont nu doar de situaţia la zi dar şi de trendul veniturilor, mai ales în actualele condiţii de creştere a veniturilor.

Aici intervine și capcana redistribuirii prioritare către categoriile de persoane în vârstă sau de bugetari răspândiţi în teritoriu şi care rămân în proporţie majoritară, tot în zona unor venituri relativ reduse. Categorii mai mici consumatoare de produse noi și mai puțin atente la raportul calitate/preț din perspectiva uzanțelor occidentale.

Una peste alta, producătorii români se află în fața unei decizii strategice:

1.specializarea din principiu şi fără multă bătaie de cap cu cercetarea pieţei pe capetele de gamă calitativă, la prețuri mai ridicate pentru calitate foarte bună ( marjă mare de la clienți care dispun de sume de bani mai consistente) și la prețuri mici pentru un minimum de calitate ( pentru profit ceva mai mic dar la volum tot mai mare) sau

2.intrarea în concurență reală la nivel regional pentru a prelua cote semnificative din creșterea pieței interne, se pare adjudecată pe filiera supermarketurilor aprovizionate prepoderent din alte ţări ale regiunii din care facem parte (ceea ce ar echivala pentru producătorii români cu testarea şi implementarea unei combinații optime mobile odată cu creşterea veniturilor și sustenabile în timp).

Lucrurile sunt complicate de faptul că, în multe cazuri, deciziile sunt luate de firme multinaționale prezente în mai multe țări din regiune. Acestea își optimizează fluxurile materiale și financiare independent de granițe. De aceea, eventualele strategii de dezvoltare nu pot decât să le îndrepte indirect în direcția dorită de statul român.

În schimb, prin adecvarea și calibrarea politicii de venituri și de protecție  socială, se poate activa canalul cererii pe care să se plieze oferta pentru diverse produse. Unde, mai ales în zona de început de sofisticare, România are o dimensiune implicită ( prin masa de potențiali clienți) nu doar sub cea din Polonia dar și sub cea din țări mai mici precum Ungaria, Cehia sau Slovacia.

Desigur, nu se pune problema echilibrării punctuale a schimburilor. Putem merge pe compensarea plusurilor pe unele relații cu minusurile din alte relații, dar cu o limită rezonabilă. De pildă, nu e normal ca deficitul cu Ungaria să fie aproape odată şi jumătate faţă de cel cu locomotiva europeană,Germania. Sau Polonia să livreze la noi dublu față de cât exportăm noi acolo iar noi să dăm pe mere cu Cehia ce luăm pe pere cu Franţa. Pur și simplu, decalajul tehnologic nu justifică aceste diferențe.

Culmea evoluţiei în timp, din punct de vedere al competitivităţii, o reprezintă pierderea treptată a excedentelor consemnate sistematic până acum câţiva ani în urmă cu Turcia şi Bulgaria. Şi inversarea situaţiei până la punctul în care Turcia a ajuns să ameninţe poziţia Rusiei, cu exporturi făcute anul trecut la noi deja peste cele din Austria şi aproape de cele din Olanda.

Pentru a putea muta accentul dinspre oferta externă spre cea internă în cazul majorărilor de venituri, trebuie să fim aproape siguri că va beneficia de majorarea acestor venituri în primul rând producția locală. Asta pentru a nu da peste cap echilibrele macroeconomice obţinute în timp şi cu mare dificultate. Însă în condițiile liberei circulații a mărfurilor în UE ( precum şi a progresului globalizării pe relaţiile non-UE), relația dintre sporul de putere de cumpărare și dezvoltarea producției adecvate este cu dublu sens și trebuie gestionată cu grijă.