De ce e cota progresivă încă nefezabilă

Discuțiile din jurul adoptării cotei progresive de impozitare din ultimul an ignoră adesea un aspect important: taxarea muncii în România (ca și în majoritatea țărilor europene) este parțial mascată prin contribuțiile sociale. Dincolo de raționamentele experților, am simțit că cele mai folosite argumente în spațiul public, de la guvern la societatea civilă, au fost mai degrabă ideologice.

În continuare, voi încerca să explic de ce cred că guvernul urmărește această reformă fiscală îndeosebi pentru a crește veniturile bugetare și nu pentru a spori echitatea. Mă voi strădui să arăt și de ce cea mai bună reformă fiscală ține acum doar de cum administrăm impozitele și nu de cotă.

Taxarea muncii în majoritatea statelor dezvoltate, inclusiv în România, constă în impozitul pe venit și una sau mai multe contribuții pentru pensii, sănătate publică și alte servicii sociale. În practică, însă, acești bani nu sunt direcționați exclusiv către serviciile sociale pentru care sunt colectați, ci sunt alocați în funcție de prioritățile guvernului.

Ne aflăm astfel în situația în care, indiferent de denumirea taxei, fondurile ajung în aceeași „pușculiță” a statului. De ce avem atunci mai multe impozite cu denumiri diferite? Pentru că e convenabil politic. E mai ușor să justifici o creștere de taxe invocând nevoia de a finanța (cel puțin teoretic) sistemul de sănătate, decât să mărești impozitul pe venit. Pe de altă parte, e avantajos electoral să poți spune că nu l-ai mărit (sau chiar l-ai scăzut) pe acesta din urmă.

Drept urmare, în România, ca și în multe alte țări, rata de impozitare pe venit este mai mică decât cea pentru contribuțiile sociale, ca efect al acestei strategii aplicate repetat. Dintr-o rată agregată de impozitare de 42%, 32% merg către contribuții și doar 10% către impozitul pe venit. Chiar dacă acum câțiva ani cota unică din România a fost redusă de la 16% la 10%, creșterea contribuțiilor a menținut aceeași rată medie de impozitare.

Vedem așadar că cele două taxe sunt diferite doar formal. Dezbaterea despre ce sistem de impozitare ar fi mai potrivit ignoră faptul că o mare parte din banii care ajung la stat provin din contribuții, nu din impozitul pe venit. Modificarea cotei unice ar reprezenta, astfel, doar o schimbare de suprafață în termeni de echitate, dar, după cum voi arăta mai jos, ar putea avea consecințe grave în ceea ce privește eficiența.

Dezbaterile recente au omis și datele privind eficiența celor două modele de impozitare. Toate sistemele fiscale sunt (sau ar trebui să fie) fundamentate pe o filozofie clară în ceea ce privește comportamentul economic pe care doresc să-l încurajeze sau să-l descurajeze – de la stimularea muncii sau investițiilor, la descurajarea poluării. Ideal ar fi ca majoritatea taxelor să fie neutre, adică să nu influențeze comportamentul agenților economici.

Ambele tabere ale dezbaterii pe tema cotei recunosc impactul impozitului pe venit, deși susțin că efectul sistemului lor este unul pozitiv.

Partizanii cotei unice argumentează că perspectiva de a câștiga mai mult per oră lucrată stimulează oamenii să muncească mai mult, ceea ce duce la venituri suplimentare la buget, salarii mai mari și o creștere economică accelerată.

De cealaltă parte, adepții cotei progresive consideră că munca și antreprenoriatul sunt trăsături mai degrabă înnăscute, care nu sunt afectate semnificativ de o creștere a impozitului, iar acest lucru ar aduce mai multe fonduri la buget fără să afecteze negativ motivația pentru muncă și creșterea economică.

În realitate, deși încasările la buget au crescut după adoptarea cotei unice în România în 2005, fenomenul nu a fost cercetat luând în calcul toți ceilalți factori care ar fi putut avea un impact. Creșterea investițiilor străine în perioada pre-aderare la UE, consolidarea ANAF și relaxarea unor reglementări de către guvernul de atunci sunt doar câțiva dintre factorii care ar fi putut contribui la aceste rezultate.

Prin urmare, nu putem ști cu certitudine ce impact a avut cota unică asupra economiei, iar cercetările internaționale nu oferă o imagine clară. Ceea ce știm sigur este că rata agregată de impozitare (impozitul pe venit + CAS + CASS) de peste 40%, aplicată inclusiv salariilor mici, este similară cu treapta maximă (aplicată veniturilor cele mai mari) în țările cu sisteme progresive la care se face des referire. Dacă decidenții politici doresc o reformă care să ne apropie de aceste țări, ratele agregate ar trebui scăzute pentru salariile mici, mai degrabă decât crescute pentru cele mari.

Am însă rezerve că intențiile guvernului merg mai departe de a strânge mai mulți bani la buget. Presiunile sunt evidente: nevoia de reducere a deficitului în 2025, cerințele impuse de instituțiile europene, costurile suplimentare pentru fondul de pensii. În aceste circumstanțe, cum ar arăta noile cote de impozitare? Un raport al Băncii Mondiale, care recomandă trecerea la un sistem progresiv, prezintă rezultatele unei modelări cu rezultat neutru din punct de vedere al veniturilor. Mai exact, reducerea cu 6-10% a impozitului agregat pentru cei care câștigă sub 2500 de lei net lunar ar necesita o majorare de 3-4% pentru cei cu salarii peste 4875 de lei net.

După cum vedem, sub incidența taxei mărite ar intra nu doar cei cu venituri substanțiale, ci chiar și cei cu salariul mediu net (4961 lei în iulie 2024). Iar această reformă nu ar aduce venituri suplimentare la buget, ci ar putea genera pierderi prin costuri administrative.

Cauza e structura salariilor din România: potrivit datelor Inspecției Muncii din iulie 2024, 20% din salariați sunt remunerați cu salariul minim, iar doar 20% câștigă peste salariul mediu brut de 8480 de lei.

Mai precis, 1,15 milioane de angajați câștigă peste 4961 lei net, dar doar 300.000 au salarii brute de peste 14.000 lei (8190 lei net). Cu alte cuvinte, orice scutire pentru cei 80% dintre salariați ar trebui să fie compensată de o bază de impozitare redusă.

În concluzie, pentru a colecta mai multe venituri, guvernul va trebui fie să lărgească baza de impozitare, taxând un număr mai mare de persoane, fie să mărească cu mai mult de 4% impozitul pentru cei care câștigă peste salariul mediu. În plus, majorarea cotei în acest mod doar pentru cei cu veniturile cele mai mari se lovește de realitatea că această categorie este foarte restrânsă, ceea ce ar impune o creștere proporțional mai mare.

Deși la prima vedere, o creștere a cotei de impozitare pentru salariile mai mari poate părea o măsură potrivită pentru consolidarea fiscală și promovarea echității, o analiză detaliată dezvăluie numeroase obstacole. Acestea ne împiedică să ne aliniem sistemul fiscal cu cel al țărilor dezvoltate, nu doar ca formă, ci și ca fond. Pentru a le combate, ar trebui mai întâi de toate să luăm serios în considerare unificarea impozitului pe venit cu contribuțiile la sănătate (CASS) și, eventual, la pensii (CAS), pentru a avea o imagine clară asupra impozitelor și pentru a le simplifica administrarea.

Nu există niciun impediment real – așa cum am arătat, banii sunt utilizați în același mod, iar contribuțiile pentru sănătate sunt calculate în funcție de venituri. Dacă dorim un echilibru între echitate și eficiență, unificarea acestor taxe ne va arăta că ar fi mai eficient să reducem impozitarea pentru veniturile mici, decât să o creștem pentru celelalte categorii. Totuși, necesitatea de a colecta mai multe fonduri va impune, probabil, și creșteri. Orice modificare ar trebui, însă, să fie fundamentată pe studii serioase privind impactul asupra comportamentului agenților economici.

O creștere a evaziunii fiscale sau emigrarea forței de muncă bine calificate ne-ar aduce într-o situație mai grea decât cea din prezent.. Personal, nu cred că avem o clasă de mijloc suficient de puternică pentru a susține o astfel de reformă. Paradoxal, cu excepția unificării impozitelor, cea mai potrivită măsură a guvernului ar fi aceea care i-a adus cele mai multe critici în ultimii 35 de ani: să nu facă, deocamdată, nimic.

(Sebastian Șerban este licențiat al Școlii de Economie și Științe Politice din Londra și are un master în Taxare la Facultatea de Drept, Universitatea din Oxford)

(Citiți și: ”Gabriel Biriș / Cu graficul de 24 de ani, pe masă: Ce ne-ar aduce, de fapt, cota progresivă. Variațiile și explicațiile”)

***