Cristian Grosu / Hidroelectrica mon amour și darul mireselor

Azi, 3 iulie, putem spune că listarea Hidroelectrica e un succes pentru companie, iar analizele pe acest IPO au fost îndreptățite – de la optimismul ușor zăltat până la abordările lucide.

Dar există și un alt mod de-a privi listarea Hidroelectrica și am să profit de moment ca să ridic, în final, în baza experienței personale și de ziarist angajat, o problemă la care România prin decidenții ei ar trebui să reflecteze.

Poate că sunt destui care știu bancul ăla – de ce se uită persoanele romantice până la capăt la un film porno? (Fiindcă speră să vadă că pe femeia aia o ia, până la urmă, de nevastă vreunul din hăndrălăii ăia..).
Romantic incurabil, eu am decis să privesc filmul Hirdoelectrica până la capăt într-o seară de la începutul toamnei 2002, din biroul de pe Calea Victoriei al ministrul Economiei de atunci, Dan Ioan Popescu.

După o oră și jumătate de intrebări puse de mine și de minciuni debitate de ministru, atunci când, la final, am pus dosarul Hidroelectrica și al retehnologizării de la Porțile de Fier pe masă, omul n-a mai rezistat: a tâșnit în picioare urnind biroul de o tonă, l-a ocolit, s-a repezit la fotoliul în care stăteam și m-a însfăcat de piept ridicându-mă și scuturându-mă ca pe o păpușă. Îl știm pe DIP – înalt, cu oase halterofil și peste 100 de kile, pantofii mei nici nu mai atingeau podeaua.

De trei ori s-a repezit ministrul în mine, în timp ce întrebările – de data asta ale lui – se succedau cu repeziciune înainte să primească răspunsurile, de data asta ale mele. Când, la ultima din întrebările lui (”Eu nu-ți zic nimic, Pena nu ti-a zis nimic: unde ai să mergi, la Năstase, nu? Zi-i bă,ai să mergi la Năstase, nu?”), i-am răspuns că o să scriu tot ce știu și consemnez că și el și Pena au refuzat să comenteze, s-a mai repezit o dată la mine și m-a trântit în fotoliu. După care a dispărut pur și simplu pe o ușă.

Asaltul asupra Hidroelectrica – cel mai ieftin curent, pe atunci 4 dolari MWh, față de 28 la Nuclearelectrica și 45 la centralele pe cărbune – avusese ca pretext retehnologizarea de la Porțile de Fier, iar la dosarul pe care i-l pusesem, la finalul discuției, ministrului pe masă muncisem 4 luni. O lucrare care inițial plecase de la o evaluare de 80 de mil. de dolari urma să ajungă la aproape un miliard cu tot cu avantajele contractelor directe ale celor pe care Băsescu avea să-i numească mai târziu ”băieții deștepți din energie”: de la palele uriașe al turbinelor, făcute de către o firmă care nu mai făcuse lucruri de asemenea dimensiuni, până la cedarea acestor pale și revărsarea tonelor de ulei în Dunăre, la rapoartele tehnice făcute de Politehnica din București care spuneau că palele nu vor rezista cavitației, la recunoașterea de către directorul de la Hunedoara că se folosiseră proictele rusești din anii 60 (ajunsesem să fiu căutat de inși de la ambasada Rusiei, pe care i-am ignorat, să încerce să afle ce știu), la copii după contracte, înțelegeri, documentele guvernamentale de finanțare, exportul celei mai ieftine energii către Grecia printr-o firmă franceză și importurile scumpe de peste tot –

toate astea îl scoseseră din minți pe ministru când, la finalul discuției, i-am pus dosarul pe masă și i-am spus că nu mai înțeleg nimic din declarațiile lui, pentru că documentele mele arată altceva.

Când, după vreun sfert de oră de așteptate mi-am dat seama că ministrul nu se mai întoarce și am părăsit biroul găsind calea spre ieșirea din minister, se întunecase: fâțâindu-mă pe Calea Victoriei și încercând să-mi explic evenimentul (eu îmi petrecusem anii 90 în Bacăul lu Hrebenciuc, Iacobov, Sechelariu – unde manierele nu funcționau chiar în fiecare zi – , dar așa ceva nu mi se mai întâmplase) rememoram discuția cu directorul sârb al părții sârbești al Porților de Fier: ”Dar de ce nu profitați și nu retehnologizați partea dumneavoastră, acum, că România retehnologizează?”. ”Noi nu putem face așa ceva. La noi nu s-a abolit încă pedeapsa cu moartea” – mi-a răspuns, râzând, sârbul.

Nu importă că din lăzile de documente pe care le adunasem (și pe care apoi i le-am dat lui Mircea Toma, de la Acadamia Cațavencu – de-a făcut el un serial săptămânal de 2 ani), conducerea ziarului a găsit să accepte doar o notă de pagina stângă: important e că tot cea ce-a urmat a ieșit din sfera porno și s-a transformat în viol sadea:

contractele directe, menite să-i asigure Hidroelectricii plata ”retehnologizării”, ieșirea lui Traian Băsescu cu sabia în mână împotriva ”băieților deștepți din energie”, calmarea spiritelor îndată ce Bogdan Buzăianu (finul lui Dan Ioan Popescu – cetățean elvețian) a început să cotizeze milioane de euro la PDL – scandal care urma să izbucnească peste ani de zile, amenințările lui Emil Boc cu încetarea contractelor dezavantajoase pentru România și pentru Hirdoelectrica, amânările cu lunile până să pună în practică acele amenințări – în condițiile în care Banca Mondială avertiza în rapoartele sale că în fiecare săptămână de amânare statul român pierde 5,5 milioane de euro – n-are rost să intru în amănunte, deși ele sunt spectaculoase – și….

Și falimentul.

*

Astăzi Hidroelectrica s-a măritat: scoaterea din faliment și intrarea în joc a Fondului Proprietatea au însemnat doar deparazitarea, tratamentul antiluetic și 2-3 operații estetice. Marele pas e încrederea de care se bucură printre investitori și suprasubscrierea uriașă – un fel de dar al miresei. Al acestei mirese.

Pentru că problema acestui fel de ”dar” abia de-acum se poate pune, dacă decidenții de la București conștientizează că după 33 de ani e cazul RECAPITALIZĂRII României, fie și cu proprii ei bani:

Da, Hidroelectrica a fost și este – ca să folosim clișeul consacrat – ”perla coroanei”, o investiție uriașă – din cele pe care statul actual nu mai are puterea și voința politică de-a le mai face – amortizată de multe decenii, care livrează un produs tot mai căutat, cu costuri scăzute. O dovedește faptul că a putut ieși din faliment și a intra pe bursă, când în urmă cu doar câțiva ani era la podea:

dar nu e un caz singular:  

nimeni nu a plătit și nu va plăti vreodată sutele de milione furate de la Hirdoelectrica – nimeni nu va plăti zecile de miliarde furate sau comisionate în mii de feluri din privatizăile României – mi ales că s-a furat ”cu legea”: unii scurgeau banii, alții se ocupau să fabrice legislația instalației (”Eu nu-ți zic nimic, ce-ai să faci, te duci la Năstase, nu?”). Apă cursă.

Problema e:
unde sunt acești bani, că ei NU se văd în economie sub formă de investiții și de dezvoltare?
Cum repatriem zecile de miliarde scurse din demantelarea economiei către paradisuri fiscale sau conturi din străinătate?

Dacă privim lucrurile într-o cheie istorică și socotim că în 33 de ani fiecare din ”perlele economiei românești” a fost folosită pentru crearea de capital românesc, atunci singura rațiune de un ”realism” și ”pragmatism decent” este întoarcerea acestui capital în economia care în acest moment de inflexiune are nevoie de el mai mult ca oricând:

un moment fiscal T Zero – în genul pe care l-a propus avocatul Gabriel Biriș pe când era secretar de stat – ar putea fi începutul reîntoarcerii în România a țepelor transformate în capital financiar.

Au decidenții curajul și maturitatea să facă asta, după 33 de ani de sălbăticie, și să facă din România ceea ce s-a făcut din Hidroelectrica?

Sau va trebui să schimbăm canalul și să urmărim un alt film, încă vreo 20 de ani, până la sfârșit: să vedem dacă vreunul din hăndrălăii ăștia…

***

(Citiți și: ””Înapoi, în improvizație”. Cronicile 82 – Sumar, titluri, autori”)

***