17 iulie, 2013

În pofida stabilității marii majorități a prețurilor, România se situează la mijlocul lui 2013 în fruntea clasamentului țărilor europene după inflația anuală, cu 4,5%. Mult peste dezideratul teoretic de 2%, unde se încadrează două treimi din țările UE și la mare distanță de mediile europene de referință ( 1,7% pe total UE, 1,6% în Zona Euro și 1,5% necesar pentru încadrarea în criteriile de la Maastricht).

De fapt, doar patru state membre UE se situează semnificativ peste nivelul de 2% inflație anuală, deoarece Spania, Croația, Austria și Slovenia sunt la 2,2% iar Finlanda la 2,3%. În urma noastră regăsim Estonia (+4,1%), nouă membră a Zonei Euro, care se confruntă cu tendința de aliniere a prețurilor la cele occidentale, Olanda (+3,2%) și Marea Britanie (+2,7%).

Pe fondul unui declin masiv al cererii, Grecia este singurul stat UE care a intrat în teritoriul negativ, cu -0,3%. Letonia, aflată pe ultima sută de metri înainte de aderarea la euro ( prevăzută pentru 1 ianuarie 2014), și colega noastră cea mai asemănătoare ca potențial, mărime și structură, Polonia, se situează la niveluri foarte scăzute ale creșterii anuale a prețurilor, cu +0,2%.

În acest context, merită analizat ce anume diferențiază țara noastră de tendințele manifestate în UE. Iar explicația este sugerată de analiza pe care o face Eurostat-ul o face doar pentru Zona Euro și, pote de aceea nu o facem noi în privința categoriilor de produse și servicii cu impact major asupra indicelui de inflație.

Ce vrea să spună acest tabel este că legumele, fructele și electricitatea au contribuit cel mai mult la creșterea prețurilor în Zona Euro și că influența a ceva mai mult de cinci procente din coșul de consum european a fost de aproape o cincime din inflația totală, adică efectul scumpirilor ”obișnuite” a fost amplificat localizat de circa patru ori. Atenție, însă, nu am văzut majorări de prețuri cu două cifre.

Hai să repetăm procedura pentru România, folosind ponderile din coșul de consum armonizat la nivel european, pentru comparabilitate. Rezultatele sunt prezentate în tabelul de mai jos, în care se vede că suntem foarte europeni și ”mai catolici decât Papa” în materie de inflație. Și la noi grupele menționate de Eurostat au influențat puternic indicele de inflație.

Ceva mai mult de opt procente din coșul românesc de consum au generat aproape o treime din inflația anuală. Coincidență europenizantă, amplificarea localizată este tot de patru ori, dar ceea ce ne scoate în afara uzanțelor UE este amplitudinea trecută bine de nivelul cu două cifre la fructe și electricitate. Evoluție fulminantă de la un an la altul, greu de admis și de explicat unui cetățean european.

UE ar fi avut fără scumpirile pe cele trei categorii menționate o inflație nu de 1,6% ci de 1,3%, ceea ce este acceptabil. Dar la noi modificarea ar fi fost de la 4,5% la 3%, ceea ce este cu totul altceva și reclamă măsuri urgente. Asta dacă nu vrem să compromitem întregul proces de dezinflație doar pentru câteva produse ieșite din normalitate.

Concret, de la începutul acestui an, avem creșteri de prețuri de 0,8% la îmbrăcăminte și încălțăminte, 0,9% la produse de uz casnic și mobilier și 1,1% la carne și produse din carne. Plus ieftiniri de 0,5% la combustibili și de 0,3% la telefonie. Nu pun probleme nici medicamentele (+0,3%), nici pâinea (+0,4%), nici laptele (+0,6%).

Dar vin câteva produse cu rezultate devastatoare, precum cartofi ( +25,2%), fructele proaspete (+21,5%), la care se adugăm factura la electricitate ( +10,3%), tutunul (+7,4%) și veșnica scumpire insidioasă de la apă, canal și salubritate (+5,8%), care aruncă IPC –ul în aer și ne trimit în fruntea clasamentului inflației la nivel european. Sau, mai exact la coada Europei, în materie de stăpînire a creșterii prețurilor per total.

Evident, această situație nu poate și nici nu trebuie să continue. Prinul pas ar fi publicarea unei coloane suplimentare cu majorările de prețuri pe ultimele 12 luni la toate produsele și serviciile. Cu sublinierea rezultatelor de două cifre înainte de virgulă și impunerea unor măsuri rapide de temperare a unor asemenea evoluții.

Altmiteri, dacă rămânem la voia sorții ( a se citi a fluctuațiilor pieței și a speculatorilor ), nu prea avem nici o garanție că vom putea îndeplini criteriul de inflație stabilit la Maastricht. Chiar dacă nu ne pasă prea mult când vom schimba valuta din buzunar din lei în euro, totuși ar trebui să o ținem cât mai mult acolo și nu să o dăm repede pe fructe și legume supraevaluate.