Deficitul guvernamental, în afara practicii europene: Cum stau ceilalți

România a înregistrat în 2018 cel mai mare deficit guvernamental dintre statele UE, potrivit datelor publicate de Eurostat, cu excepţia puţin relevantă a Ciprului (-4,8% din PIB anul trecut, după +0,3% în 2016 şi +1,8% în 2017).

Valoarea de -3% din PIB s-a situat la limita cerinţelor de stabilitate macroeconomică, în pofida creşterii economice robuste din ultimii ani.

Reamintim că nivelul de -3% a fost gândit pentru perioadele de criză economică şi nu pentru a angaja cheltuieli bugetare peste posibilităţi în perioadele de relativă prosperitate.

Din păcate, pe parcursul ultimilor patru ani, România a mers în sens invers faţă de statele din Europa Centrală cu regim valutar similar (Ungaria, Cehia şi Polonia) – vezi tabelul.

Mai mult, diferenţa în materie de gestiune a banilor publici se vădeşte a fi net diferită şi comparativ cu celelalte două state balcanice care şi-au manifestat ferm intenţia de a adera pe termen mediu la Zona Euro, Bulgaria şi Croaţia. Ambele ajunse pe plus cu rezultatul execuţiei bugetare încă din 2017, deşi în 2015 stăteau mai slab decât noi.

Până şi fostele state din blocul estic care au mai aderat în urmă cu mai bine de zece ani la Zona Euro şi-au ajustat echilibrul fiscal şi au consemnat valori care se încadrează în cerinţele de stabilitate. Cu -0,7% din PIB în 2018, Slovacia a făcut rocada cu noi, pe post de elev silitor al clasei ( în 2015 era pe dos), în timp ce Slovenia a avut chiar un plus de 1,7% din PIB.

Dintre marile economii ale Uniunii care sunt şi principalii noştri parteneri comerciali, Germania s-a situat ferm pe poziţia de excedent bugetar, în timp ce surorile noastre latine, Italia (-2,1% din PIB) şi Franţa (-2,5% din PIB) au reintrat, mai de voie, mai de nevoie pe traiectoria de ajustare bugetară, cu valori sensibili sub cea consemnată de România.

Aşadar, ne situăm cu deficitul guvernamental  în afara practicii europene încă înainte de a transpune în realitate o serie de promisiuni nesustenabile pe termen lung de majorare a veniturilor din sectorul bugetar ( angajate până în 2022) şi de creştere puternică a pensiilor (70% în decurs de doi ani, de la 1.100 lei punctul de pensie la 1.875 lei).

De reţinut, salariile din sănătate şi educaţie (circa 500 de mii de salariaţi) s-au majorat deja semnificativ şi au trimis ponderea în PIB a cheltuielilor salariale din sectorul bugetar spre pragul de 10% (recomandarea instituţiilor internaţionale, ţinând cont de nivelul relativ redus al încasărilor bugetare din România, era de 7% din PIB, la o pondere de circa 70% a  veniturilor statului la noi faţă de media UE)

În schimb, intrarea pe traiectoria în spirală a pensiilor ( pe care le primesc peste cinci milioane de oameni) ar urma să înceapă în toamnă, la 1 septembrie 2019, cu o creştere de doar 15% ( până la 1.265 lei punctul ). Saltul major este prevăzut, însă, în toamna lui 2020 (1.775 lei punctul, adică o majorare de 40% în prag de alegeri parlamentare), urmat de trecere la alt mod de calcul în 2021, la o valoare a punctului de 1.875 lei.

Simplificat, tot cam de la 7% din PIB plecate, cheltuielile cu pensiile ar trebui şi ele să se ducă tot peste pragul 10% din PIB ( datele oficiale pentru 2018 sunt de 9,1% salarii şi 6,7% pensii în 2018), de unde un necesar suplimentar de circa şase procente din PIB. Adică dublu în raport cu cele trei procente deficit bugetar limită permisă ( -2,76% prevăzut oficial pentru 2019).

În aceste condiţii se poate observa uşor că, şi fără a face mari investiţii din bani publici pentru sănătate, şcoli sau şosele, aşa cum nu am făcut în ultimii ani, am intrat pe cele trei procente deficit maxim permis pentru a plăti salarii în sectorul bugetar, fără legătură cu creşterea productivităţii muncii. Dar cu o posibilă ameliorare a serviciilor publice.

În schimb, dacă teoria „wage led growth” ( creştere pe bază de majorare a salariilor) poate fi discutată (şi ajustată, pe ici pe colo), cea care ar putea fi denumită „pensions led growth” ( creştere pe bază de majorare a pensiilor) pur şi simplu nu are niciun fundament economic. Doar ne poate trimite, cu mare precizie, în direcţia Greciei (care s-a prăbuşit, în decurs de doar zece ani, cu nivelul de trai de la 93% până la 67% din media UE).

Aşadar, pe scurt, ori mărim serios încasările bugetare (deşi nu se înghesuie nimeni să crească taxarea şi nici semne de creştere a colectării nu se văd), ori aducem la realitate promisiunile nesustenabile după o aritmetică elementară, care ameninţă să destabilizeze întreaga economie şi nivelul de trai al tuturor.