Lucian Luca: Agricultura trebuie să iasă mai întâi din lumea a treia

Agricultura: această Cenuşăreasă a Economiei.

Realitatea sta pe cifre necrutatoare:

• avem de două ori mai mult teren arabil pe cap de locuitor decat media din Uniunea Europeana.
• cu toate acestea, 28% din populaţie (cea activă din mediul rural) produce 6% din PIB.
• ”an agricol bun” înseamnă, în România, anul în care hazardul meteorologic hotărăşte să fie ploaie. În anul 2011, acelaşi hazard a salvat PIB-ul şi a scos România din recesiune.
• un milion de hectare de arabil zac nelucrate.
• calea produsului din gospodărie pe rafturile magazinelor este încâlcită
• planurile zootehnice sunt haotice, sistemul este vulnerabil: Curtea de Conturi constata, recent, că peste 9 milioane de animale au fost plimbate dintr-o curte în alta pentru ca falşi proprietari să încaseze subvenţiile pe ele.
• iar din 2014 străinii au voie să cumpere teren şi să-şi înfiinţeze exploataţiile pe care românii n-au fost în stare să le aibă în 20 de ani.

Care să fie 3-5 paşi pentru ca într-o perioadă de, să zicem 5 ani, agricultura să fie un sistem închegat, care să asigure consumul intern şi să-şi garanteze contribuţia la PIB? (Redacţia)

Lucian Luca – cercetător la Institutul de Economie Agrară al Academiei Române

Deşi ca organizare economică agricultura României s-a transformat radical după prăbuşirea comunismului, performanţele tehnice ale producţiei – judecate agregat – nu sunt esenţial diferite de cele ale perioadei de până în 1989, iar apariţia şi persistenţa unui sector extins al exploataţiilor de subzistenţă şi semi-subzistenţă fac posibilă întrebarea despre ieşirea agriculturii româneşti din lumea a treia, mai ales dacă luăm în calcul şi calitatea vieţii celor ocupaţi în agricultură.

Un studiu comparativ global cu privire la rolul agriculturiiⁱ arată că această ramură contribuie la dezvoltarea economică a ţărilor în mai multe feluri: ca o activitate economică, ca o sursă de existenţă, dar şi ca furnizor de servicii de mediu. Contribuţia agriculturii la dezvoltare diferă la o ţară la alta în funcţie de felul în care agricultura reprezintă o sursă de creştere şi un instrument de reducere a sărăciei. O clasificare a ţărilor după ponderea agriculturii în creşterea agregată – pe de o parte – şi ponderea sărăciei din zonele rurale în totalul sărăciei – pe de altă parte – conduce la identificarea a trei categorii de ţări:

• • ţările bazate pe agricultură, în care aceasta reprezintă principala sursă de creştere, cu o contribuţie medie de 32%, datorată în principal ponderii mari a agriculturii în PIB, însă şi cu 70% dintre săraci în zonele rurale (din cei 417 milioane de locuitori rurali ai acestei categorii, cei mai mulţi se află în ţările sub-sahariene);
• • ţările în transformare, în care agricultura nu mai reprezintă sursa principală de creştere, contribuind în medie cu 7% la creşterea PIB, dar unde sărăcia este preponderentă (82%) în zonele rurale (România face parte din acest grup de ţări, alături de China, India, Indonezia, Maroc, în care se reunesc 2,2 miliarde de locuitori rurali);
• • ţările urbanizate, în care agricultura contribuie cu numai 5% la creşterea economică, iar sărăcia este majoritar urbană, deşi 45% din săraci locuiesc în zonele rurale (aici sunt incluse cele mai multe ţări din America Latină, Europa şi Asia Centrală, totalizând 255 milioane de locuitori rurali).

Situaţia curentă a României arată că agricultura nu a contribuit esenţial la creşterea economică din ultimul deceniu, fluctuaţiile producţiei agricole datorate condiţiilor climatice pierzându-şi totuşi din importanţă o dată cu schimbarea profilului economiei româneşti, în care contribuţia agriculturii la PIB (valoarea adăugată brută a agriculturii raportată la totalul valorii adăugate brute) s-a înjumătăţit, scăzând de la circa 14% în prima parte a deceniului 2000 la circa 7% în a doua parte a deceniului. După declanşarea crizei economice, agricultura a avut un anumit efect de stabilizare a economiei, mai ales prin contribuţia adusă în 2010 şi decisiv în 2011, pe fondul unor producţii agricole bune.

Dacă agricultura nu poate reprezenta sursa principală a creşterii decât în ţările bazate pe agricultură, ea poate contribui la reducerea sărăciei şi la îmbunătăţirea mediului în toate cele trei tipuri de ţări. Pentru aceasta, este nevoie de creşterea accesului gospodăriilor la activele specifice agriculturii (esenţiale fiind în viziunea Băncii Mondiale pământul, apa, educaţia şi sănătatea) şi de creşterea competitivităţii micilor fermieri prin utilizarea unor instrumente cum ar fi reformarea politicilor de preţuri pentru a stimula activitatea agricolă, îmbunătăţirea funcţionării pieţelor produselor agricole şi a inputurilor, facilitarea accesului la serviciile financiare, creşterea performanţelor organizaţiilor de producători, promovarea inovaţiilor tehnologice. Toate acestea trebuie însoţite şi de facilitarea unei migraţii de succes a forţei de muncă în afara sectorului agricol.

România a luat în general aceste măsuri în primul deceniu al tranziţiei. Sintetic, schimbarea majoră care a avut loc în a doua parte a anilor 1990 – în special înlocuirea subvenţiilor constrângătoare, limitate la încurajarea comercializării producţiei agricole (subvenţii pentru mărfuri) cu subvenţiile pentru sprijinirea veniturilor, cărora ulterior li s-au adăugat şi cele pentru stimularea investiţiilor. Pregătirea aderării la Uniunea Europeană a implicat completarea acestora cu măsuri specifice ţărilor dezvoltate, presupunând stabilizarea alocării fondurilor de la bugetul naţional pe un model compatibil cu Politica Agricolă Comună, chiar dacă nivelul plăţilor a avut o variabilitate mai mare decât era de aşteptat (parţial explicabilă electoral, parţial datorată condiţiilor climatice).

Totuşi, diferenţele dintre România şi majoritatea altor state membre UE (cu precădere cele vechi) în cazul câtorva indicatori cheie ai economiei (la care agricultura contribuie esenţial) sunt mari, conturând imaginea unei economii care are nevoie de o dezvoltare rapidă:

• • nivelul PIB/locuitor de 10700 EUR (la paritatea de cumpărare standard) este al doilea cel mai mic din UE (după Bulgaria), reprezentând mai puţin de jumătate din media UE-27;
• • balanţa comerţului exterior cu produse agricole şi alimentare este negativă, înregistrând un deficit de 1563 milioane EUR în 2009, nespecific unei ţări cu bogate resurse naturale;
• • populaţia ocupată în agricultură are o pondere absolut singulară între ţările UE: 29,1%, faţă de media UE-27 de numai 1,1%;
• • ponderea de 31,4% a cheltuielilor alimentare în totalul consumului gospodăriilor este cea mai mare dintre toate ţările membre (media este 16,4%).

Decalajul de dezvoltare dintre agricultura României şi agriculturile statelor mai dezvoltate ale UE are la bază decalajul de productivitate în agriculturăⁱⁱ, cu principalele cauze: un consum redus de inputuri (cu 50% mai mic decât în ţările dezvoltate); o înzestrare cu active a exploataţiilor agricole şi mai redusă (un stoc al capitalului fix de 10 ori mai mic în cazul României), pe fondul unor structuri agrare care nu permit o ajustare rapidă (îndeosebi în ce priveşte consolidarea exploataţiilor). Concluzia analizei respective este că România are nevoie de un program de investiţii masive în agricultură, program care ar putea transforma agricultura într-un factor de atenuare a şocului crizei economico-financiare curente, contribuind la reluarea creşterii economice pe plan naţional.

O altă abordareⁱⁱⁱ, care nu contravine celei de mai sus, insistă asupra tematicilor cu caracter orizontal, care vizează întregul sector agricol şi care pot sta la baza unei reformări profunde a agriculturii:

• • politica funciară, care ar trebui să aibă în vedere în primul rând problema concentrării şi organizării parcelelor terenurilor agricole;
• • politica fiscală în agricultură, care ar trebui utilizată nu doar ca instrument de colectare a veniturilor la bugetul de stat, dar şi ca instrument de consolidare a producţiei comercializate legal, de asanare a pieţelor produselor alimentare;
• • politica socio-profesională, care ar urma să definească statutul profesional al agricultorului, nu numai din punct de vedere fiscal, dar şi din punct de vedere al sistemului de asigurări sociale şi de sănătate;
• • politica de dezvoltare a infrastructurii şi serviciilor de bază pentru agricultură, stimulând atât orientarea spre producţia specializată de piaţă (prin crearea infrastructurii de colectare şi comercializare a producţiei agricole), cât şi creşterea competitivităţii agriculturii prin investiţii publice iniţiale în infrastructura şi servicii agricole de bază (de exemplu pentru irigaţii).

Aşteptările privind evoluţia agriculturii europene^iv la orizontul anilor 2020 au la bază, dincolo de ipotezele referitoare la comerţul internaţional (în principal eliminarea barierelor comerciale globale în cadrul OMC şi creşterea cererii de produse agricole în ţările emergente), o tendinţă care poate pune agricultura României într-o anumită dificultate: consolidarea unei pieţe unice europene a produselor agricole cu valoare adăugată ridicată, ca urmare a standardelor stricte de siguranţa alimentelor, calitatea alimentelor, durabilitate ecologică şi bunăstarea animalelor. Această tendinţă este rezultatul unei agriculturi intensive în cunoştinţe şi capital. Anumite studii chiar au arătat că agricultura UE va profita de pe urma liberalizării comerţului internaţional, datorită unui avantaj comparativ faţă de alte părţi ale lumii, nu numai din cauza climei şi fertilităţii solului, sau pentru că are o piaţă internă mare şi bogată, dar şi pentru că deţine un stoc de cunoştinţe, construit în timp, drept răspuns la cererea de produse agricole de înaltă calitate la un preţ relativ scăzut. Astfel, cei mai importanţi factori de producţie ai UE au devenit capitalul şi cunoştinţele, spre deosebire de munca şi pământul ieftine pe care se bazau teoria tradiţională a avantajului comparativ (şi care stă şi la baza avantajului de cost atribuit astăzi ţărilor în curs de dezvoltare).

Pentru ca producătorii agricoli şi cei de alimente din România să beneficieze de aceste atuuri, guvernul ar trebui să facă eforturi atât pentru ajustarea structurii exploataţiilor agricole, în vederea obţinerii unor producţii primare performate, dar şi pentru valorificarea superioară a producţiei agricole prin procesare (cu împărţirea corectă a profitului obţinut pe întregul lanţ de la producător până la consumator).

Succesul unei asemenea strategii depinde şi de puterea de cumpărare a consumatorilor români, altfel spus de dezvoltarea generală a economiei şi de creşterea veniturilor celor ocupaţi în ramurile neagricole.